Pentru că n-am avut deseori prilejul de a ajunge în alte lumi, m-am mulţumit să privesc metropola de pe Bosfor ca acea altă lume a mea. O altă lume în care mi-am dorit să ajung de ani întregi şi pe care am reuşit să o văd, fie şi superficial, în urmă cu doi ani.

Ele, poveştile, mi-au fost spuse de oameni care fuseseră deja. Din una am învăţat despre aglomeraţia de pe şosele, dar nu mergeam cu maşina. Din alta ar fi trebuit să învăţ să nu-mi ţin niciodată banii la mine.

Dintr-o a treia mi-am creat mari aşteptări privind Cornul de Aur, cu menţiunea că e foarte scump vaporul. Apoi, cineva mi-a amintit că undeva, nu mai ştia exact unde, pot vizita casa lui Dimitrie Cantemir. Să nu cumva să ratez Palatul Topkapî, mi s-a mai spus. Moscheea Albastră, altă recomandare. Şi-apoi, aşteptările.

Intrarea în oraş

Trecusem cu un an înainte prin alt oraş mare al Turciei, Izmir. Şi, pentru că fusese deviată circulaţia, l-am străbătut în plină lume a treia, fermecătoare pentru un turist, dar extrem de săracă, cenuşie, impresionantă tocmai prin aceste lucruri. Istanbulul te întâmpină însă cu un aer de vacanţă occidentalizat. Doar minaretele din zare şi steagurile Turciei fluturând peste tot îţi spun că nu ai intrat nici în Paris, nici în Milano. Pentru cei care au alte aşteptări, asta ar putea fi o dezamăgire. O dezamăgire falsă însă.

Prima zi, pe bănci în faţa obiectivelor

Auzisem atâtea despre Haremul Imperial, despre Pavilionul Sfintei Mantii, cel care conţine rămăşiţele Profetului, despre grădinile sale, încât trebuia să-mi încep Istanbulul cu Palatul Topkapî. Peste o oră îl admiram de pe o bancă, din afara lui. Impresionant. Ofertant. Frustrant. Pentru că era închis publicului. N-am înţeles dacă numai în ziua aceea sau pentru o perioadă mai lungă. Cele câteva cuvinte englezeşti ale omului de lângă uriaşa poartă s-au dovedit