Cum raportul între răspunsurile pozitive şi cele negative nu a fost niciodată în dubiu, pericolul cel mai mare era, în mod evident, absenteismul. Nu cred că în momentul de faţă putem cuantifica ponderea diverşilor factori în conturarea rezultatului final în ceea ce priveşte participarea, mai ales că vorbim de o sumă de decizii individuale. Excludem, pentru moment, din discuţie alegătorii care au boicotat referendumul din convingere sau din cauza intimidărilor autorităţilor locale comuniste – şi nu ţinem cont de situaţia specifică din stânga Nistrului (dar, pe de altă parte, pragul de participare extrem de scăzut se explică tocmai prin aceea că cetăţenii moldoveni rezidenţi în Transnistria nu au condiţiile pentru a-şi exercita dreptul de vot). Ţinem cont şi de faptul că, pentru unii cetăţeni aparţinând minorităţilor etnolingvistice, neparticiparea are un important potenţial expresiv: unii dintre ei nu simt că ar fi (sau că ar trebui să fie) participanţi la procesul politic din Republica Moldova decât, eventual, în chestiunile direct relevante pentru comunitatea lor. Abţinerea lor este, în consecinţă, tot un act strategic – dar unul diferit de abţinerea practicată de simpatizanţii comunişti.

Însumaţi, factorii de acest gen au o anumită pondere în explicarea rezultatului, dar este clar că nu sunt suficienţi. Trebuie să luăm în calcul aşa-numita „dilemă a acţiunii colective“: au stat acasă, în mod cert, cetăţeni pentru care alegerea directă a preşedintelui – fie în sine, fie ca instrument pentru consolidarea actualei guvernări – ar fi fost un scop dezirabil, un „bun colectiv“ demn de urmărit. Foarte des, în cazul referendumurilor cu prag de participare – şi mai ales atunci când se preconizează existenţa unei majorităţi clare în favoarea variantei dorite –, individul poate ajunge la concluzia că bunul colectiv va fi atins şi fără implicarea sa, astfel că va pref