Nu ştiu câţi dintre cei a căror viaţă depinde totuşi de stat se întreabă ce e, în fond, acest stat şi cui foloseşte el, din moment ce lor le dăunează. Unii mai ştiu câte ceva despre „contractul social", aşa cum l-a definit Rousseau, alţii poate că intuiesc pur şi simplu rostul său ca unul de protecţie a cetăţeanului. Sigur, în mod ideal şi la origine statul a fost o creaţie colectivă care să-i protejeze pe cei ce l-au creat. Dar, ca atâtea alte creaţii omeneşti, şi asta a fost deturnată de unii dintre cetăţeni, mai abili decât ceilalţi sau mai lipsiţi de scrupule. Astfel încât, din scut împotriva răului dinăuntru şi al celui dinafară, statul a putut deveni chiar răul însuşi, între care şi cetăţean nu mai rămânea nici un scut, cât de mic, cât de subţire. Sunt secole de când deturnarea statului a avut loc sau a început să se producă.

Noi, europenii, vorbim despre prima democraţie creată în Grecia Antică, mai precis despre democraţia ateniană, dar câtă lume mai ştie că aceea era totuşi o democraţie a unora, în faţa căreia alţii, mai mulţi, nu aveau nici un drept, nici o putere? Să mă explic: în democraţia ateniană, numai câteva mii de oameni aveau drepturi, erau adică cetăţeni, bărbaţii născuţi acolo şi care locuiau acolo. Ceilalţi, sclavii sau cetăţenii altor oraşe-stat, nu aveau la Atena acelaşi tratament, fiind nişte simpli venetici fără drepturi civice. O primă deturnare a statului avusese deci loc. Mai departe, se ştie, statul feudal îi proteja pe proprietarii marilor averi, care, spune Tocqueville, se ocupau ei, cel puţin în Franţa prerevoluţionară, de protecţia supuşilor lor, cei săraci şi fără o protecţie reală, instituţionalizată. Era deci statul cuiva, dar nu al tuturor celor care trăiau în interiorul lui. La noi, ce să mai vorbim? Ştefan cel Mare şi Sfânt era degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat, ca să-l citez inexact pe cronicar. Era acela, cel co