Departe de a fi apanajul regimurilor totalitariste, interzicerea difuzării anumitor filme în sălile de cinema a avut, de-a lungul timpului, baze dintre cele mai diferite, dacă nu chiar derutante.

Ieri. Prima prohibiţie a unui film aproape că a coincis cu apariţia cinematografului. În 1894, „Dorlita in the Passion Dance" era interzis în New Jersey din cauza conţinutului sexual explicit al scurtmetrajului. Acelaşi motiv era invocat şi în 1972, anul în care apărea lungmetrajul „Last Tango in Paris", pentru care regizorul italian Bernardo Bertolucci era condamnat la patru luni de închisoare cu suspendare. Filmul a fost catalogat de critică drept „pornografie egocentrică" şi a fost interzis în Italia timp de 14 ani.

Caracterul ofensiv la adresa dogmelor a fost un alt motiv „popular" de limitare a accesibilităţii unor filme. În 1988, controversatul lungmetraj al lui Martin Scorsese - „Last Temptation of Jesus Christ" - a fost interzis în Israel, din cauza faptului că personajul Iisus era portretizat ca fiind frământat de toate tentaţiile umane posibile. La fel, în 2007, producţia franceză „Persepolis" era declarată ilicită în Liban datorită caracterului „ofensiv" la adresa Islamului.

Dar au existat şi motive mai bizare de interzicere a filmelor. În 1973, proiecţia în săli a producţiei britanice „A Clockwork Orange" a fost stopată chiar de către realizatorul său, Stanley Kubrick, deoarece regizorul primise ameninţări cu moartea. Dar poate şi mai straniu este faptul că SF-ul american „2012", realizat de Roland Emmerich în 2009, a fost interzis în Coreea de Nord pentru că anul 2012 coincide cu aniversarea a 100 de ani de la naşterea liderului comunist Kim II-Sung...

Azi. Săptămâna trecută, diferite publicaţii occidentale anunţau faptul că regizorului iranian Jafar Panafi i s-a interzis participarea la Festivalul de Film de la Veneţia, unde realiza