Văd comentatori care sînt uluiţi de violenţa românească, de ce se întîmplă în jur, de cum sînt călcaţi copii pe trecerea de pietoni. Şi le-aş spune că violenţa asta a existat dintotdeauna. Numai că în ultimii ani a început să dispară anestezicul principal pentru multe feluri de agresiune: banii. Banii buni şi pt muşamalizare şi corupţie, dar şi pentru alimentarea indiferenţei totale pentru ce-i în jur.Fiecare cu clanul lui, creditul lui, ratele lui, băieţii lui.

Un lucru pozitiv se poate întîmpla: stăm mai mult în casă, nu mai avem bani de cheltuit, nu mai consumăm doar ce ne place nouă. Ne interesează ce se întîmplă în jur mai mult. Şi ce să vezi, observăm că poliţiştii iau bătaie, că spitalele sînt varză (nu erau aşa şi cînd ţara duduia de bani? – dar atunci făceam un credit şi ne operam în Austria, în caz de ceva, nu?).

Violenţa a fost mascată, fardată de bani şi de un tip aparte de monopol în gîndire, compus din clişee agresive despre cum am fi noi cowboy ai vestului sălbatic într-o ţară de rahat. Asta a fost incantaţia principală. Efectul ipohondrului care-şi repetă că e bolnav pînă se îmbolnăvesc ăia din jur sau el însuşi sau amîndouă părţile.

Un poliţist a fost bătut crunt de un interlop. Şi ne-am mirat şi indignat. Asta după ce, dintr-un soi de tradiţie umilă a bancurilor pe furiş cu miliţieni, am tot beştelit poliţistul român pe unde am apucat. De ce aproape fiecare simte nevoie să se certe cu un poliţist cînd e oprit pentru exces de viteză? Pentru că nu înţelegem nimic. Pentru că nu înţelegem, de exemplu, că dacă vom mai avea vreun viitor în lupta deja iminentă cu firmele de pază, cu miliţiile şi serviciile de informaţii private sau alte forme de opresiune privatizată, ei bine, aliatul nostru va fi tot amărîtul de poliţist sau ce va fi rămas din el după violul public din ultimii 20 de ani.

Violenţa a fost prezentă tot timpul, ba ch