În urmă cu doar 4 ani, Irakul părea pierdut. Scăpat de sub control. Nimeni nu mai credea într-un final fericit. Aproape toţi se resemnaseră, căutând o cale de ieşire. Visul preşedintelui George W. Bush, al unei revoluţii democratice în inima Orientului Mijlociu, ajunsese de-a dreptul ridicol. Pur şi simplu, armata americană asista neputincioasă la „balcanizarea“ Irakului. Devenise o societate eşuată. Prăbuşirea regimului Saddam Hussein crease nu doar un vid de putere, ci şi dezgheţul loialităţilor primare.

Grupurile, etnice sau religioase, deveniseră actorii principali. Treptat, logicile exclusiviste colonizează spaţiul public, transformându-l treptat într-un joc de sumă zero. Clivajele tradiţionale, în special cele dintre şiiţi şi suniţi, revin în forţă.

Neîncrederea, competiţia pentru putere şi resurse capătă dintr-o dată mize existenţiale. Perspectiva negocierii unui nou contract social părea de domeniul ştiinţifico-fantasticului. De-aici şi până la războiul civil nu a fost decât un pas.

Pe parcursul anului 2006, Bagdadul devine scena unor ample epurări sectare. Escadroanele morţii, provenind din rândurile miliţiilor private şiite controlate de Muqtada al Sadr, descind adesea în cartierele locuite de suniţi. De cele mai multe ori, execuţiile sunt tolerate de către armata guvernamentală sau poliţie, organisme preponderent şiite. Neîncrederea comunităţilor sunite în instituţiile statului care ar trebui să le ofere protecţie este totală. Treptat, statu-quo-ul îi împinge pe suniţi tot mai mult în braţele Al-Qaeda. Se creează o alianţă din necesitate. De-altfel, argumentul militanţilor Al-Qaeda era extrem de convingător: „Noi suntem suniţi. Voi sunteţi suniţi. Americanii şi iranienii îi sprijină pe şiiţi, aşadar hai să luptăm împotriva lor împreună“.

Rezultatul? Aproape 1.800 de omoruri în fiecare lună; în medie, câte 60 de cadavre apăreau în f