Şi nu este pentru că toţi, şi ministrul Finanţelor, şi ministrul Economiei, au declarat sus şi tare că vor susţine politicile promovate de predecesorii lor, pe care ambii i-au lăudat mult mai mult decât se cuvine unui simplu protocol de predare-primire a mandatului în cadrul aceluiaşi partid. Atunci, dacă vechii miniştri au fost aşa de buni şi noii miniştri nu vor decât să se ridice la înălţimea predecesorilor, la ce bun o schimbare care va întârzia cu lunile orice proiect – din acelea grozave, lansate deja? O întârziere care vine din perioada necesară de înţelegere a mersului ministerelor, de vreme ce niciun nou ministru nu a fost serios implicat în activitatea respectivă până acum.

Dar să trecem la esenţa problemei. Avem nevoie de ajustări marginale ale politicilor economice şi fiscal-bugetare, aşa cum se lasă să se întrevadă, sau de reforme serioase? Suntem pe drumul cel bun şi e doar o chestiune de timp şi consecvenţă pentru a avea un deznodământ reuşit? Din păcate, nu suntem într-o asemenea situaţie. Chiar dacă consecvenţa, în unele cazuri (oricum, nu în greşeli, cum ne-am obişnuit în ultimul timp, vezi cazul impozitării drepturilor de autor şi PFA), este binevenită, România are nevoie de schimbări serioase şi profunde de politici.

Consecvenţa, pentru a epuiza acest aspect, ţine de păstrarea ţintelor de deficit şi de politica de reducere a cheltuielilor cu salariile şi pensiile în sectorul public. Deşi şi aici vorbim de o consecvenţă nominală, mai puţin una reală, pentru că cifrele continuă să fie pe muchie de cuţit în ceea ce priveşte succesul. Consecvenţa se impune şi în cazul păstrării acordului cu FMI. Pentru simplul motiv că este singura ancoră de credibilitate pentru orice guvern românesc, în acest moment, pentru pieţele internaţionale. Chiar dacă este în realitate exagerat, ieşirea de sub acord ar fi interpretată de pieţe ca un drum spre fa