Epopeea si rezultatul remanierii guvernamentale au dat intreaga masura a staturii politice a lui Emil Boc.
Prins intr-un razboi prea mare pentru el, premierul n-a facut decat sa-si scape pielea, cel putin temporar, nereusind sa ramana cu adevarat fidel niciuneia dintre taberele inclestate.
Sub presiunea baronilor locali, l-a tradat pe Traian Basescu refuzand sa puna in practica planul acestuia - depunerea mandatului intregului guvern.
L-a tradat astfel pe omul caruia, practic, ii datoreaza nu numai pozitia de acum, ci intreaga sa ascensiune politica. Proximitatea si presiunea enorma a greilor din PD-L, de care era flancat si la partid si la guvern, a fost mai puternica.
Cand insa a trebuit sa infrunte replica demolatoare a lui Traian Basescu: remaniere extinsa sau vot de neincredere la motiune, solidaritatea sa cu baronii s-a topit de parca n-ar fi fost si capetele a doi dintre ei au ajuns pe tava intinsa de Elena Udrea. Totul in interval de mai putin de 24 de ore.
Daca socotea cu adevarat, dupa cum a declarat de nenumarate ori, ca "remanierea se face si nu se discuta", iar decizia in aceasta privinta este atributul exclusiv al premierului, de ce a avut nevoie de doua foruri ale partidului pentru a ajunge la lista finala?
Daca avea, intr-adevar, curajul unei depuneri de mandat, dupa cum a pretins in fata parlamentarilor democrat-liberali, de ce a refuzat ca aceasta varianta sa fie transata prin vot secret?
Daca a crezut, cu adevarat, ca nu se impune o remaniere mai extinsa decat cea initial intentionata, de ce nu si-a sustinut in continuare ministrii? Daca stia de la inceput ca ei ar trebui sa plece, de ce a incercat sa-i pastreze?
Daca voia, intr-adevar, o desprindere de Traian Basescu, de ce nu a avut curajul sa o duca pana la capat? Daca nu dorea sa fie pe cont propriu,
