Aberaţia 3D-ului aplicat fără discriminare la orice formă sau gen trebuie să înceteze! Ce sens avea ca „Step Up“ să fie tridimensional? Ne cred producătorii chiar atât de miopi, încât simt nevoia să ne bage tot timpul un deget în ochi?

Acum, când 2010 stă să se încheie (şi e luat în considerare, cu mare seriozitate, ca ăl mai prost an din istoria cinematografului american), sper ca acele capete înfierbântate din fruntea studiourilor, obsedate doar de „bottom line", să tragă linia şi să descopere că, producând atâta gunoi reciclat, n-au reuşit decât să alieneze publicul... care, nefiind comatos, mai are, săracul, minime pretenţii. Şi acum vine şi acest „Step Up" despre care habar n-aveam că a ajuns la al doilea sequel...

Ce sens avea să fie tridimensional? Ne cred producătorii chiar atât de miopi, încât simt nevoia să ne bage tot timpul un deget în ochi?

Personaje unidimensionale

Îmi amintesc vag că nu mi-a displăcut primul: dincolo de formulă există vitalitate, un dram de ingenuitate şi coregrafii cu adevărat spectaculoase.

Din nou, secvenţele de dans sunt amuţitoare, inventive, exaltante, iar coloana sonoră te îndeamnă să sari din fotoliu... dar, din păcate, toate astea nu fac neapărat un film. Dacă ar fi aşa, „creaţiile" lui Lady Gaga ar trebui nominalizate la Oscar.

Moose, dansatorul, se înscrie la NYU ca să devină inginer. Colegă îi devine Camille, o prietenă din copilărie. Dar ambiţiile tehnice nu-l împlinesc întru totul şi, din când în când, se refugiază într-un hambar pe care trupa de streetdance „Piraţii" îl foloseşte ca loc de antrenament. Lipsa banilor începe să-şi spună cuvântul şi trupa se înscrie într-o competiţie împotriva „Samurailor". Miza e un premiu substanţial în bani care ar putea salva studioul. Oare vor reuşi Moose & Co. să-şi atingă visul? Suspans, mare suspans. Poate că aceste clişee ar fi fost mai uşor