La o oră de educaţie alimentară în şcoli din Bucureşti, bucătarul întreabă: ştiţi la ce folosim nucile? Un elev din centru: la prăjituri. Un elev din Giuleşti: la colivă. Mi-a plăcut răspunsul cu coliva şi am început să caut pe Internet cîte ceva despre zonă. Wikipedia zice că „Giuleşti este un cartier situat în sectorul 6. În trecut, era un sat separat, care nu făcea parte din oraş. Satul avea mai multe cătune, printre care Giuleşti-Sîrbi şi Giuleşti-Ţigănia, care avea o biserică zidită la 1798“. În rest, multe referinţe de genul: „cartierul care se scufundă“, „ca un sat uitat de lume“, „cartierul cel mai defavorizat din Bucureşti“. Imaginea de ansamblu – inundaţii, noroi, descinderi în forţă, periferie, apă nepotabilă, profund caracter rural, capăt de linie. Cum prezentul sună… bine, decidem să-l cunoaştem mai bine. Pornim într-o zi de duminică să descoperim Giuleştiul la el acasă. Luăm autobuzul 644 de la Podul Grant (tramvaiul 44 nu mai circulă). Mergem spre Calea Giuleşti. Pe stînga – blocuri vechi, scorojite, Institutul „Pasteur“ în paragină, băcănii de cartier cu „produse pe placul tuturor“, în special „mezeluri sănătoase“. Trecem de str. Pleşul, str. Bunicuţei... Ajungem la capăt de linie. Lume cu treburi, legume în lădiţe la poartă. Pe un copac, o tablă bătută în cuie anunţă: „Corturi şi veselă de închireat – La Marin Rumeguş, telefon...“
Intrăm pe Calea Giuleşti. Stradă lungă, proaspăt asfaltată, cu case de-o parte şi de alta. Cîini mulţi, dar paşnici. Femei care se întorc de la biserică. Linişte cu zgomote înfundate de voci în curte la masă. Din cînd în cînd, fum şi muzică de grătar. La o poartă stau pe pietre o tanti şi o puştoaică. Alături, pe un scaun – o lădiţă cu mere. Intrăm în vorbă. Întrebăm cum e viaţa pe-acolo, cum e traiul la curte, ce le place în cartier. „În primul rînd aerul, atmosfera – asta ne place foarte mult... linişte cam puţ
