Weekendul ăsta am fost pe litoralul bulgăresc, la Balcic. Cum se ştie, fosta reşedinţă de vară a Reginei Maria e plină de români - care sunt atât de mulţi că restaurantele au renunţat la meniurile în limba engleză (până acum câţiva ani, din Marea Britanie le veneau cei mai mulţi turişti), înlocuindu-le cu altele în limba română. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre un sentiment de care credeam că am scăpat: când mă întâlneam pe plajă sau faleză cu alţi conaţionali, nu-mi plăcea să mă bag la vorbă sau la poveşti cu ei, pe cât posibil evitam s-o fac; am avut senzaţia persistentă că sentimentul e reciproc.
Cel mai acut am simţit sentimentul ăsta stânjenitor în sărăcia de la începutul anilor 2000, când am petrecut ca emigrant ilegal un an şi trei luni într-un stat vestic. Jena era atât de puternică încât îmi ardea obrazul, pur şi simplu muream de ruşine să mă întâlnesc pe stradă cu alţi români - sau, mai exact, să fiu auzit vorbind în româneşte. Apoi m-am întors în ţară şi am uitat sentimentul ăsta, lucrurile au intrat în normalitate.
L-am redescoperit anul acesta, la românii din Italia - care, când nu se cunosc foarte bine şi se întâlnesc pe stradă, preferă să vorbească în italiană; cel mai straniu moment a fost când am întrebat un necunoscut care arăta foarte tare a român pe unde s-o luăm ca să ieşim spre centrul oraşului Torino; am făcut-o în româneşte, iar el a răspuns în italiană. Cei mai mulţi justifică jena asta prin ruşinea pe care o au faţă de „necivilizaţia" celorlalţi conaţionali, care nu se pot adecva regulilor dintr-un alt stat, „civilizat" (nu ştiu cum se face, dar în România necivilizaţii sunt întotdeauna ceilalţi, niciodată noi înşine). În fine, pentru mine dincolo de povestea asta cu civilizaţia e complexul sărăciei. Anii de sărăcie cruntă din '90 ne-au lăsat ca moştenire o jenă enormă faţă de condiţia noastră economică de pârliţ
