Citirea unei imagini, nescrisă în cuvinte, poate fi uneori la fel de captivantă ca un roman poliţist. De mulţi ani nu mă satur să descifrez tot ce poate spune portul popular, ce povestesc iile, fotele şi catrinţele care, spre deosebire de hainele actuale, făcute să dureze un sezon, trebuiau să ţină o viaţă, apoi erau lăsate moştenire. Privind cu atenţie oricare costum naţional, silueta de ansamblu dezvăluie idealul uman către care tindeau femeile şi bărbaţii, materialele folosite trădează starea materială a obştei, fiecare împunsătură a acului marchează o epocă, arată modelele de cusături care circulau, ca un limbaj de semne comun, dar şi gustul personal al creatoarei (de obicei femeie, doar blănăria şi pielăria fiind ocupaţii bărbăteşti).
Portul naţional românesc a apărut cu mult înaintea formării oraşelor, aşa cum le cunoaştem azi, şi fără o privire spre trecut nu putem spera să înţelegem cîte ceva din înfăţişarea complexă şi preţioasă sub care ţăranii români au ţinut să se arate semenilor.
Cele mai vechi documente care dovedesc cum se îmbrăcau oamenii prin părţile noastre sînt tot imagini.
Trup ascuns, ochi măriţi
De pe vremea dacilor ne-a rămas croiala simplă a cămăşilor şi iţarilor, asamblarea lor din bucăţi de pînză necroită, aşa cum au ieşit din războiul de ţesut. Pe columna lui Traian şi pe reliefurile din piatră ale monumentului de la Adamclisi, dacii se pot recunoaşte uşor, numai că iile aveau mîneci scurte. Ele s-au lungit după creştinarea care s-a petrecut devreme, în primele secole după Hristos. Atunci s-a schimbat chiar definiţia omului care, fiind alcătuit din duhul nemuritor şi trupul pieritor supus ispitei, trebuia să-şi arate ochii, oglinda sufletului, dar să-şi acopere corpul cu veşminte (motiv pentru care costumul românesc nu e de conceput cu mîneci, fustă sau pantaloni scurţi şi nu pune în lumină chemări „sexy“, decolt
