Despre problematica ţăranului şi imaginea lui în cultura română s-a scris pînă la saturaţie în diverse epoci istorice. Nu este în intenţia acestui scurt articol să recapituleze succesiunea momentelor notorii în care reprezentarea satului şi a ţăranului în literatură, de exemplu, a fost marcată cînd de impulsuri intens idilizante (la Alecsandri, Coşbuc, Sadoveanu, sămănătorişti, gîndirişti etc.), cînd realist-demitizante (la Rebreanu, Preda ş.a.).

În contrast cu aceste constructe culturale hrănite de diverse estetici şi ideologii, limba vorbită fixează într-un mod mai frust, în cuvintele şi expresiile sale, un stereotip social în genere negativ al ţăranului trăitor la sat ori strămutat la oraş. Perspectiva este, evident, cea distanţatoare şi critică a orăşeanului care se situează pe o poziţie netă de superioritate. Materialul lingvistic reflectă, aşadar, o opoziţie de ordin socio-cultural, mai puternică în trecut, dar evidentă şi astăzi în spaţiul românesc, între formele de vieţuire tradiţional ţărăneşti şi cele urbane, care au cunoscut alte ritmuri de dezvoltare mai ales începînd cu secolul al XIX-lea, în condiţiile unei puternice deschideri spre Occident.

În limbajul colocvial, cuvîntul ţăran a căpătat treptat conotaţii negative, ca de altfel şi omologul său din limba rusă mojic, care s-a degradat de la sensul său primar de „sătean, agricultor“ la cel secundar de „om necioplit, needucat“. Astfel de schimbări semantice explicabile prin natura raporturilor sociale dintre diverse categorii de persoane sînt numeroase în istoria limbilor, aşa cum arăta Al. Graur într-un studiu din 1970. Cîteva exemple relevante ar fi: mitocan – „locuitor al unui metoc, mică mănăstire din vecinătatea alteia mai mari“, apoi „om fără educaţie“; şleahtă – „nobilime polonă“, ulterior „adunătură de ticăloşi“; burghez – „locuitor al unui burg“, devenit „om egoist, obtuz, antiart