Există, într-o sală a Muzeului Ţăranului Român, o troiţă din lemn ce pare să fie înconjurată de o aură a autenticului şi a trăitului. Pictura scorojită şi un pic naivă nu face decît să scoată în evidenţă o frumuseţe specială. Ea a fost adusă dintr-un sat de către o echipă de muzeografi şi etnografi, fiind luată de acolo cu acordul sătenilor, care nu mai aveau nevoie de o troiţă veche. După un timp însă, sătenii, din varii motive, şi-au cerut troiţa înapoi. Ca să nu se despartă de artefactul obţinut, muzeografii le-au construit una nouă, ce a fost acceptată de săteni. Aparent happy-end. Ceva bizar s-a întîmplat însă pe traseele sat-muzeu. Nu era mai simplu ca etnografii să-şi construiască propria troiţă? Este sau va fi, la un moment dat, troiţa din sat, construită de etnografi, o troiţă ţărănească? Cît timp trebuie să treacă pentru ca acest proces să se întîmple? Va putea fi adusă această troiţă în muzeu, alături de prima troiţă, ca să reprezinte ţăranul român? Pe cine va reprezenta ea atunci: pe ţăran sau pe etnograf? Sau esenţa naţională şi culturală românească comună a acestora şi a vizitatorilor muzeului? Undeva pe bucla acestei călătorii reale şi imaginare a troiţei se formează una din imaginile ţăranului român. Nu este însă singura. Ţăranul dă dovadă de o surprinzătoare duplicitate în apariţiile sale.

Patrimoniul viu şi ruralul sordid

Reprezentarea ţăranului român are, probabil încă de la apariţia sa, pe la începuturile modernităţii româneşti, un aspect polar, chiar un pic schizoid. Pe de o parte, avem imaginea ţăranului Tatomir, ce a ajuns un soi de simbol al muzeului pomenit mai sus – o figură dîrză, respirînd hotărîre, siguranţă de sine, echilibru şi părînd să exprime validitatea şi continua actualitate a unei formule de viaţă ţărăneşti. Imaginea vie a „omului tradiţional“. Pe de altă parte, sînt imaginile ce dau seamă de un peisaj rural sord