În toamna anului 1990, managerii Întreprinderii de Autocamioane Braşov deplângeau pentru gazetarii de la Adevărul situaţia jalnică a uzinei şi atenţionau asupra perspectivei falimentului. Situaţia critică era recunoscută de însuşi directorul general al Întreprinderii, ing. Ştefan Munteanu, care le-a declarat ziariştilor că în luna septembrie unitatea finaliza cu greu 15-16 autocamioane zilnic, în vreme ce norma era de 70-75.

În primul rând, impasul fusese provocat de lipsa de seriozitate a furnizorilor de materii prime şi subansambluri. Colaboratorii Întreprinderii din ţară preferau să vândă produsele la export decât să-şi onoreze contractele cu uzina braşoveană. Valuta era mai preţioasă decât orice angajament intern! Astfel, unitatea avea deficit de anvelope, instalaţii de încălzire a cabinei, diverse garnituri din cauciuc, baterii etc. Ing. Ştefan Munteanu a mărturisit că era nevoit să le ceară beneficiarilor de camioane să vină cu bateriile de acasă dacă doreau să ridice de la Braşov utilajele contractate. La uşa sa stăteau mai ales delegaţii ale fabricilor de lapte şi produse alimentare, care aşteptau cu nerăbdare să le fie livrate autocisternele. Ca o soluţie pentru remedierea relaţiilor de colaborare între întreprinderile furnizoare, directorul uzinei braşovene propunea stoparea dictaturii bunului plac al producătorului unic prin apariţia unor fabrici de materii prime şi subansambluri noi, în condiţiile legislative recente care încurajau economia de piaţă.

Eficienţa Întreprinderii de Autocamioane Braşov nu era afectată doar de relaţiile cu furnizorii din ţară. Ing. Silviu Rebreanu, directorul Fabricii de Montaj, deplângea şi indisciplina angajaţilor. Astfel, şefii de secţii nu mai îndrăzneau să le ceară subordonaţilor să efectueze ore suplimentare, ca în trecut, deoarece ar fi avut de înfruntat opoziţia sindicatelor. Nici măcar suplimente