- rețete de consum -
La începutul anilor 2000, Bucureştiul începuse să fie populat cu restaurante care mai de care mai tradiţionale, mai mult în marketing decît în gust, asta dacă ţinem cont de faptul că baza lichidă şi de legume a ciorbiţelor era aceeaşi pentru toată gama disponibilă. Fantasmele bucătăriei ca la mama acasă – o mamă rurală evident, că doar puţini bucureşteni puneau mîna-n foc că sînt os de localnic – au dat năvală peste papilele de-acum sătule de hamburgeri. Ici-colo, după posibilităţi şi resurse imaginative, rusticul gastronomic a dat năvală mai ales în centrul Capitalei. Acelaşi lucru s-a întîmplat apoi peste tot în ţară, într-o perioadă în care emisiunea de popularizare a bucătăriei româneşti „ca odinioară“, realizată de scriitorul Radu Anton Roman, făcea ratinguri generoase.
Artizanatul autohton a început să respire din nou, magazinele specializate fiind unica sursă de alimentare cu semne ale bucătăriei neaoşe care să creeze atmosfera specifică: ştergare pe mese şi pe pereţi; ciubere şi butoiaşe prin colţurile încăperilor; linguri, linguroaie şi furculiţe stilizate; farfurii şi castroane de lut pe mese şi pe pereţi; roţi de car. Toate astea în formule uneori atît de aglomerate încît nu de puţine ori aveai senzaţia, intrînd într-un restaurant, că ai nimerit într-o vitrină ROMARTIZANA. Caricaturile acestor restaurante aveau să fie mai tîrziu pensiunile agroturistice destinate unui public urban venit să guste tradiţiile la ele acasă.
În urmă cu patru ani, cînd am fost angajat la Muzeul Ţăranului, un coleg îmi povestea că, analizînd obiectele aduse de meşteşugari la tîrgurile organizate aici, a observat tendinţa acestora de a lungi din ce în ce mai mult lingurile şi furculiţele de lemn, la presiunea unui public mai degrabă tentat să le expună pe pereţi, acasă, decît să le folosească pe post de tacîmuri. Lingurile banale din lemn
