Stau şi mă întreb dacă Traian Băsescu este sau nu un burghez. Fac o paranteză. Mă folosesc de persoana preşedintelui de azi ca de un arhetip al unei categorii socio-morale. Traian Băsescu poate fi Coriolan Cîţu (e un cabinet de avocatură pe Strada Academiei). Cineva care are foarte mulţi bani şi foarte puţine probleme existenţiale nerezolvate. Nu mă refer la lupta cu viaţa, aia de zi cu zi, banală, plicticoasă ori dimpotrivă, crâncenă, meticuloasă. Când spun probleme existenţiale mă gândesc la dileme morale, la blocaje metafizice, la încurcături spirituale.
Carevasăzică, este unu' gen Traian Băsescu un burghez? Aş zice că da. Bani, "fără număr, fără număr" din punctul meu de vedere. Adică, vreau să mărturisesc, profitând de perioada de criză pe care o traversăm împreună, eu şi Domnia Sa, că tânjesc spre augustul său portofel. Dacă Înălţimea Sa ar binevoi să-şi coboare atenţia privirilor către mine... Ceva-ceva dacă se poate!, nu pe dreptu' de autor. La o slujbă la vedere în simbria Domniei Voastre nu îndrăznesc să visez de aici, de unde mă aflu, din locul de jos al condiţiei umane care încearcă să-şi găsească scăunelul în societatea pe care o patronaţi. (Atenţie: Traian Băsescu egal Coriolan Cîţu. Sau Ion Ion.)
Deci, este Traian Băsescu un burghez? Păi eu aş zice, da. Da' dacă stau şi mă gândesc mai bine, parcă încep să am îndoieli. Eu îmi imaginez, pentru că nu am avut contact niciodată cu cineva care să-mi prezinte certificatul, că burghezia înseamnă o stare elevată de a fi. În care banii au o importanţă covârşitoare, dar nu determinantă. Îmi închipui întâlnirea dintre un burghez şi un "pălmaş" ca fiind una dintre un profesor şi elevul său. Nu ca una dintre maestru şi ucenic. Mai puţin spiritualizată, dar totuşi conţinând tensiunea aia metafizică în stare să-ţi arate că nu se rezumă totul la ceea ce poţi îngropa în pântece. Pentru mine, cel
