Cum îşi împodobesc locuinţa cei care au plecat din satul natal şi stau acum la oraş, după ce o parte din viaţa lor au trăit înconjuraţi de lucruri făcute în casă? Ce obiecte sînt considerate valoroase în locuinţa noului orăşean, cel care vine dintr-un mediu unde fiecare ştie ce poziţie socială deţine o familie în comunitate, doar uitîndu-se la obiectele şi textilele care decorează „casa/camera dinainte“, spaţiul festiv în mediul rural? Ce atitudine are orăşeanul faţă de lucrurile ce vin de la ţară, îl reprezintă în vreun anumit fel sau nu?

Pentru a răspunde la aceste întrebări am intrat nu doar în casele maramureşenilor născuţi la sat, iar acum orăşeni, ci şi în case din satele maramureşene, unde locuinţele sînt ticsite de lucruri, mai ales textile făcute în casă: scoarţe, ştergare, păretare, cergi etc. Toate acestea acoperă pereţii, dar şi mobilierul sau obiectele considerate valoroase: ştergarele „îmbracă“ icoane, „talgere“ (farfurii) expuse pe pereţi, dar şi fotografii de familie; paturile sînt acoperite de ţoluri şi cergi. De altfel, se spune că numai cu casa împodobită de textile, „cînd ai pus ţolurile pe pereţi şi cînd ai pus ştergătorile, simţi că-i sărbătoare“ (Maria, 53 ani). Mai mult chiar, obiectele primesc atribute umane, „parcă rîdea masa cînd ţolul era pe masă, atîta era de frumos!“ (Floare, 62 ani), de aceea trebuie acoperite, adică „îmbrăcate“: dacă o masă nu are faţă de masă, este „goală şi urîtă, i se văd picioarele“ (Florica, 49 ani). Spaţiul însuşi este o prelungire a omului, un „corp lărgit“ (cum spunea Nicolae Balotă): există chiar o încăpere anume, „camera îmbrăcată ţărăneşte“, cum i se spune în ultima vreme încăperii festive, unde sînt etalate cele mai frumoase şi valoroase textile şi lucruri, care nu doar acoperă şi „îmbracă“ spaţiul, dar „vorbesc“ şi despre statutul social al creatorilor lor.

În mod similar, unele dintre cas