Pe marginea drumului, un moşneag şi un copil stau pe o buturugă, lîngă o bicicletă veche ce seamănă cu acelea care se făceau la Tohan. Se odihnesc sau poate aşteaptă şi ei, ca şi noi, să se ridice bariera. Bunicul (probabil) are părul şi mustaţa albe, ochii îi sînt de un albastru intens iar îndărătul lor bănuieşti o viaţă lungă şi complicată. Mă gîndesc că nepotul ar avea de ascultat o mulţime de poveşti de la el. Dar mai au nepoţii timp şi chef să asculte poveştile bunicilor? Măcar uneori? Dar mai vor bunicii să povestească? Cine ştie... Oricum, ei nu povestesc niciodată chiar tot. Există mereu părţi obscure, secrete, lucruri de nepovestit, scene din viaţă peste care e trasă o cortină grea. Uneori, nepoţii înţeleg mult mai tîrziu ce au vrut de fapt să le spună bunicii sau mai întrevăd cîte ceva ascultînd poveştile altora din aceleaşi vremuri. De foarte multe ori însă, scene importante din vieţile bunicilor dispar complet, odată cu ei, parcă şterse cu buretele.

De exemplu, una din bunicile mele a făcut închisoare politică. A trăit peste o sută de ani, dar nu mi-a povestit niciodată nimic de acolo. Într-un singur moment, cînd eram împreună pe stradă, zărind un camion din acela pentru transportul muncitorilor, cu o cutie de carton presat în remorcă (pe vremuri erau mai multe), a exclamat: „Uite cu d-astea ne duceau pe noi la muncă“. A fost ca un colţ ridicat al cortinei şi am întrezărit ceva din grozăvia traiului ei de atunci.

Copil mare fiind, cealaltă bunică îmi povestea despre o prietenă de-a ei, Ioana: „Era cea mai frumoasă dintre noi. O plăcea toată lumea“. Nu prea înţelegeam fiindcă în ochii mei era doar o babă. Bărbatul ei, Nae, avea peste 70 de ani, dar era încă puternic. „Mare crai a fost şi el“, zicea bunica. Nici asta nu înţelegeam. Adică, nu-i ajungea că se însurase cu o femeie frumoasă? Şi de unde ştia bunica toate astea? Cică, îl vedea lu