Singurul roman al lui Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita, primit la apariţia sa (în 1996) cu un consens critic unic în epocă şi de curînd reeditat de Editura Polirom, este un roman de tranziţie. El ţine de acel „moment ’89“ pe care am încercat să-l definesc altă dată prin preeminenţa şi disoluţia eului, prin regăsirea intimităţii scriitorului cu cititorul (mişcare marcată de noile forme corporale, ale încrederii în literatură şi ale libertăţii auctoriale), dar şi prin mişcarea opusă, „extimitatea“ radicală. Începută în 1987, redactarea romanului a durat peste şapte ani, acesta fiind rescris de cîteva ori. Capitolul central al romanului, „Prin locuri ruderale“, o coborîre în infernul tuturor cărţilor, ar fi fost rescris de douăzeci de ori, lucru semnificativ pentru construcţia plină de acribie, dar şi pentru un mod de a înţelege literatura care ne pare azi istorie.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră

Roman al romanelor postmoderne, comunicînd cu optzecismul românesc de dinainte şi (mai ales) de după ’89 prin zeci de canale narative, dar şi cu Pynchon, Italo Calvino, Joyce, Sterne sau Hermann Hesse, Coaja lucrurilor... este, într-un fel, rezervorul tematic – mereu deschis şi mereu proaspăt – al romanului românesc din ultimii 10 de ani. O lectură atentă ar descoperi nu doar sugestii epice, locuri şi spaţii, procedee şi tehnici în cele mai multe romane de după 1996, dar şi o piatră de hotar nedepăşită, într-un sens, pînă acum. El a rămas, cel puţin pînă în prezent, nucleul dur, adesea ilizibil, autocentrat al „optzecismului“ literar defunct, dar încă funcţional. Puţin citit, însă des citat, romanul lui Oţoiu nu este (şi nu vrea să fie) o capodoperă, ci mai degrabă un final de operă şi de epocă. Faptul că, în ciuda acestei evidenţe, el a inaugurat o epocă literară de tranziţie nu este