Dîrdîiam de mama focului pe peron şi bombăneam Căile Ferate Olandeze. Uitaseră să anunţe pe site că gara principală din Maastricht este în reparaţii şi că trenurile plecau dintr-un fel de Maastricht-Basarab, aflat la vreo 3 kilometri distanţă. Ne duseseră cu autobuzul, gratuit, pînă acolo, dar pierdusem legătura spre Liège, aşa că trebuia să aştept încă o oră pînă la următorul tren, pe un peron semipustiu, la 7 dimineaţa, pe un frig nasol, umed. Pe peron mai aşteptau vreo trei magrebieni şi două americance în sandale şi tricouri. Un alt călător, un tînăr cu o geantă sport, a traversat pasarela (am zis, semăna bine cu Gara Basarab) şi a intrat într-o clădire ultramodernă de vizavi. A revenit cu două minute înainte să plece trenul. În vagonul cam afumat (tip navetişti), am intrat în vorbă, să ne mai luăm din plictiseală. Era medic ortoped rezident în Spitalul universitar local (clădirea ultramodernă de vizavi de gară). Locuia în Liège, era belgian şi mergea acasă la părinţi, în weekend, la spălat de rufe (geanta sport) şi răsfăţ în familie. Făcea naveta săptămînal. Îl văd tînăr şi ferice şi îl întreb cum i se pare sistemul de sănătate gratuit din Europa. E încîntat. Normal, are sub 30 de ani. Îmi spune că ei sînt cam singura clinică de vîrf din Olanda, că pot „face“ fracturi de col femural, cu o rată excepţională de reuşită la persoane în vîrstă. Îl întreb cît se stă la rînd pentru operaţii complicate. Îmi zice că între 3 şi 6 luni. Îl mai întreb dacă un pacient cu bani nu are acces mai rapid. Îmi răspunde afirmativ. Normal că oamenii cu bani au acces la clinici private mai rapid. Apoi, sar de la una la alta. Îl întreb dacă nu şi-ar dori să lucreze în America. Îmi confirmă. E firesc. Cam toţi medicii din lume îşi doresc să se mute în America. Da, dar acolo, sistemul este diferit. Nu există asigurare de stat pentru sistemul de sănătate. Cade un pic pe gînduri. Apoi