Producătorul este Chris Meledandri şi are deja un CV, în care apare, între altele, „Epoca de gheaţă", ceea ce e de ajuns să inspire încredere. De data aceasta s-a mutat în ultramodernul 3D, cu nişte desene cam din aceeaşi familie cu Simpsonii şi o poveste absolut abracadabrantă, pe care o salvează însă nişte personaje atipice, mignonii, un fel de ştrumfi dar foarte ingenioşi şi cu o voce de milioane. Cum din start întrecerea este cine dă o spargere mai spectaculoasă, Gru, căruia îi dă glas Steve Carell, are un rival (unul matematic, după cum spune chiar el), pe Vector (Jason Segel din „Un pic însărcinată"). Acesta din urmă are o casă care seamănă ameţitor cu noile vile de pe plaiurile mioritice, doar mai bine păzită cu armament şi un rechin, în piscina din spatele canapelei din faţa plasmei (aţi reuşit să vizualizaţi?).
Eroul principal are şi o mamă, mai diabolică decât progenitura, care grăieşte, culmea ironiei, prin Julie Andrews, de neuitat pentru personaje eminamente ataşante în „Mary Poppins" şi „Sunetul muzicii". Ultrasunetele şi limba ciudată a mignonilor sunt redate de cei doi regizori, Pierre Coffin şi Chris Renaud.
Dacă vă întrebaţi de ce se aud din când în când ceva cuvinte spanioleşti la ei, explicaţia e simplă, ideea scriptului îi aparţine unui autor de animaţie iberic: Sergio Pablos. Două arme sunt mai întâlnite în această animaţie: puşca de îngheţat pe loc şi laserul care micşorează (nu lefuri, ci oameni şi obiecte). Rolul cel mai nesuferit însă îl are directorul băncii, o aluzie clară la dezastrul mondial pornit de la această categorie, hulită între timp, şi care, cu mare satisfacţie, refuză împrumuturi chiar când sunt însoţite de proiecte foarte bine concepute şi ilustrate, desenate direct pe hârtie. De partea cealaltă sunt cele trei orfane, Edith, Margo şi Agnes, pe care domnul Gru le înfiază, ca să-i vândă prăjiturelele preferate
