Tot pe vremea cînd Paul Morand îşi publica în foileton observaţiile despre Bucureşti, culese apoi în volumul binecunoscut, într-o altă revistă pariziană, Monde et Voyages, a apărut, la 15 februarie 1935, un articol al istoricului François de Vaux de Foletier, care vizitase în anul precedent ţara noastră. Textul, din care am tradus aici pasajele mai semnificative, se înscria într-o serie consacrată capitalelor lumii – după primele opt, de la Belgrad la Edinburgh.

„Bucureşti

Reşedinţă de vară, de la sfîrşitul veacului al XIV-lea, a voievozilor valahi, a căror reşedinţă definitivă a devenit în 1698, a fost ocupat de turci în 1769 şi în 1848, de ruşi în 1769 şi în 1807, de austrieci în 1789 şi în 1848, de austro-germani în 1916. Bucureşti, capitala României mari, este centrul intelectual, politic, industrial şi comercial al ţării. Bogat în vechi monumente care-i evocă istoria, s-a transformat, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, într-un oraş foarte elegant, foarte luxos, remarcabil prin vastele sale bulevarde, prin frumoasele sale grădini publice, prin minunatele sale parcuri. În plus, din punct de vedere economic, este unul din oraşele cele mai active din regiunea intermediară între Europa centrală şi cea răsăriteană.

Pentru cine debarcă la Bucureşti, după ce a cutreierat prin Balcani, primul moment este de bruscă surpriză. Numaidecît, neapărat, fiindcă este principala arteră din cartierul marilor hoteluri şi al magazinelor celor mai frecventate, călătorul începe să măsoare cu pasul Calea Victoriei. Ea este puţin şerpuită şi nu prea largă, totuşi comparabilă cu marile noastre bulevarde, fiindcă acolo se regăseşte acel nu ştiu ce parizian a cărui impresie nu am mai avut-o în nici o altă capitală europeană, nici chiar dintre cele mai frumoase şi mai bogate. Această impresie ţine de o anume bună dispoziţie măsurată, de eleganţa şi graţia doamne