N-ati avut niciodata impresia ca rostul unora dintre marii slujbasi de la Finante este sa bage spaima in oameni? Nu va trec frigurile cind priviti la figurile de ceara netede si lipsite de viata ale robotilor care lucreaza acolo? Cind aud vreun politician vorbind despre "respect fata de contribuabil", "strategie fiscala" ori "metode de control", o lumina rece de avertizare se aprinde in camara cerebrala a receptarilor cotidiene. Semnalul are o singura semnificatie: Alarma, vorbe goale! Vorbitul doar de dragul de a vorbi, fara a transmite nimic demn de luat in seama, este unul din harurile indivizilor lipsiti de sare si piper care au perfectionat pina la inutilitate comportamentul de aparatcic. Atunci cind te simti sau vrei sa fii parte a unei masinarii fara orizont metafizic (sa-i spunem, in chip politicos, birocratie fiscala), semnele deosebitoare de alte fiinte, care, asemenea tie, apar in fata publicului tunse si echipate ca niste exponate de muzeu, sint pozitia in ierarhie si gradul de complexitate al algoritmului de rutina care ti se deruleaza zi de zi in cap. Cu cit pozitia in ierarhie este mai mare, cu atit mai mare trebuie sa fie debitul de vorbe goale. Un director de Finante cu ambitia de a ajunge jupin da Bucuresti comunica, daca judecam lucrurile din perspectiva masei de contribuabili, precum oracolul din Dephi, adica toata lumea casca gura la ceea ce se spune, fara a afla nimic concret. Palmasii finantisti de la gurile de tun ale ghiseelor mai vorbesc inca despre oameni, firme, controale, nevoi, slabiciuni, realitati. Sefii, insa, sint parabolici ca pitiile si isi consuma timpii de discurs cu teme-cheie, acoperite de termeni buni la toate: strategie, tehnici, prevenire, combatere, eficienta, management etc. Numai sefii de Politie mai vorbesc atit de elocvent despre neant. Algoritmul rutinei este si el simptomatic pentru tristetea zilelor unui serif fiscal