Ultima remaniere a arătat cât de puţină însemnătate mai au miniştrii la această oră în România. Poate că unii dintre cei nou-numiţi vor face treabă, dar în nici un caz nu sunt percepuţi ca având anvergura necesară unor roluri de MINIŞTRI.

Numirile certifică situaţia schimbării raporturilor de forţă din ultimii zece ani dintre instituţiile statului. Deşi toată lumea stă cu ochii pe guvern, guvernul nu mai are putere în România.

Prin înfiinţarea a tot felul de Case (de Sănătate, de Pensii), de Agenţii (de Comunicaţii, de Control al Calităţii în Învăţământ), Guvernul a fost deposedat pas cu pas de puterea de a decide, de a controla sau de a supraveghea, într-un cuvânt de a executa ceea ce legiferează Parlamentul.

Deşi oamenii aşteaptă de la guvern să se ocupe de şcoli, de spitale, de săli de sport sau de drumuri, puterea la modul practic nu mai este la guvern. Câţi pacienţi ştiu spre exemplu că, dacă sunt nemulţumiţi de serviciile medicale, trebuie să se adreseze Casei de Sănătate, în al cărui Consiliu de Administraţie sunt şi reprezentanţi ai salariaţilor şi ai angajatorilor?

România are în faţă o alegere crucială: se poate dezvolta în continuare slăbind puterea centrală sau trebuie adusă în discuţie o re-centralizare a puterii administrative pentru a aduce dezvoltare?

Pe măsură ce trec anii şi rezultatele nu apar, întrebările nu mai pot rămâne la suprafaţă, ci mai târziu sau mai devreme opinia publică se va apleca asupra unor chestiuni strategice, de "design instituţional". Eficacitatea actualei structuri instituţionale trebuie discutată: a avut sau nu rezultate?

După 20 de ani de la Revoluţie, trebuie lăsate la o parte orice tabuuri şi discutat strict din punctul de vedere al rezultatelor.

Filozofia diminuării puterii centrale a fost credinţa în autoreglementarea diverselor sectoare din economie şi în îmbunătăţirea adus