Munca la negru are tot mai mulţi adepţi în rândul doljenilor, în ultimii doi ani. Pe de o parte sunt patronii, care nu ştiu cum să mai fenteze statul neplătindu-şi taxele şi angajând persoane fără forme legale, iar pe de altă parte sunt angajaţii care, pentru un venit imediat, pierd astfel vechimea în muncă, asigurarea de sănătate, concediul de odihnă, indemnizaţia de şomaj etc. Principalul vinovat pentru această situaţie se pare că este criza economică.

Munca la negru este o practică obişnuită în România zilelor noastre. Într-o economie în cădere liberă, unde şomajul este în floare, iar sărăcia încreţeşte stomacul muritorilor de rând, orice loc de muncă, legal sau nu, este primit cu braţele deschise şi cu lacrimile curgând şiroaie. Înfometaţi după o lescaie, chit că e ea dată direct din buzunar, fără semnătură, sunt mulţi. Angajaţi mai tineri sau nu, daţi afară pentru „reorganizări“ şi „restructurări“ în plină criză economică, în care locurile de muncă au devenit mai scumpe la vedere decât mezelurile acum 20 de ani; ori tineri absolvenţi de licee şi facultăţi, muritori de foame şi strânşi cu uşa să accepte orice muncă, sub orice formă de ilegalitate, numai pentru a-şi câştiga cumva existenţa. Femei în concediu de maternitate, prestând şi muncă de teren ori birou pentru vreo firmă - la negru, se înţelege - doar să mai cumpere câteva cutii de lapte praf pentru cel mic. Sau persoane cu handicap care, de n-au un picior, pot coase, de nu aud, pot scrie, iar de nu văd, pot lucra cu mâinile, orice, oricând şi fără carte de muncă - pe lângă ajutorul legal pentru persoanele cu handicap, mizer şi ruşinos, evident. Toate aceste categorii - şi încă altele - acceptă astăzi, fără prea multe ifose, să muncească la negru. Motivul este simplu: să trăieşti costă.

„Placarea“ blocurilor bate piaţa neagră

Am plecat cu inspectorii de la Inspectoratul