Se pare că sosurile datează în bucătăria franceză încă din Evul Mediu, încă de pe atunci existând sute de combinaţii de ingrediente în reţetarele bucătarilor bogătaşilor vremii. În perioada "clasică" - secolul al XIX-lea şi al XX-lea până la Nouvelle cuisine - sosurile erau o parte caracteristică a bucătăriei franceze.
În secolul al XIX-lea, bucătarul-şef Antonin Carême a clasificat sosurile în patru "familii", fiecare din acestea având la bază "sosul-mamă" (numit şi sos grandes). Cele patru sosuri-mamă ale lui Carême au fost: Béchamel, pe bază de lapte, îngroşat cu un sos roux alb (o fiertură făcută din făină şi unt care stă la baza preparării sosurilor-mamă); Espagnole, bazat pe carne de vită brună (în special mânzat), îngroşat cu un sos roux brun (uleiul şi făina se lasă să fiarbă până se inchid la culoare şi capătă o aromă deosebită); Velouté, bazat pe carne de vită albă, îngroşat cu un sos roux blond (untul se topeşte încet, iar făina se adaugă treptat şi se fierbe uşor până se înlătură gustul de făină crudă); Allemande bazat pe sos velouté îngroşat cu gălbenuşuri de ou şi smântână groasă.
La începutul secolului al XX-lea bucătarul Auguste Escoffier a actualizat această clasificare, adăugând sosurile de roşii, de unt, sosurile pentru emulsionare (maioneză sau olandez). Sosul care este derivat din sosul-mamă se numeşte sos secundar sau sos mic. Cele mai multe sosuri frecvent utilizate în bucătăria clasică sunt sosuri mici sau derivate din cele mamă.
SOS DULCE
În Mexic se folosesc multe sosuri, unele dintre ele dulci pentru carne, în special cea de pui. Puiul cu sos de fructe - Pollo de Aguascalientes - este cel mai important preparat din regiunea Aguascalientes. Acesta se serveşte cu ocazia Festivalului San Marcos. Se mai numeşte şi Pollo de San Marcos. Poetul mexican Renato Leduc scria că "nu exista nici o famili
