Un foarte bun prieten, om serios, cu o slujbă excelentă la o multinaţională cu sediul în centrul Bucureştiului, şi-a spus, privind probabil vreun vecin mai în vârstă şi mai resemnat: ce-ar fi să fac o nebunie?

Îi place fotbalul, ceva mai mult decât a sta la televizor cu berea în mână sau a sparge seminţe şi atât. Înţelege fotbalul, i-a pătruns filosofia şi, desigur, îi ştie frumuseţea. Nu e un fan, e un pătimaş lucid.

Ca să scurtez povestea, văzând el într-o zi că urmează să se dea examene la Şcoala federală de antrenori, şi-a pus problema să lase naibii biroul din buricul târgului şi să intre în fenomen, la firul ierbii. Să construiască ceva, cu entuziasm, să se bucure şi, cu puţin noroc, să bucure. I-am spus că îmi doresc să-şi atingă acest vis cu mâna şi că aş fi fericit dacă realitatea de pe teren va fi comparabilă, măcar pe departe, cu imaginea pe care cred că o are despre munca în trening.

Spunându-i asta, mi-au trecut prin faţa ochilor mutre de mafioţi mai mari sau mai mici, cu ceafa rasă, care dau buzna în vestiar, bătăuşi pe care trebuie să-i pui la punct prin cantonamente, suporteri degrabă rostitori de înjurături iscusite, pre şedinţi de club dubi o şi, arbitri corupţi, presă de profil tabloidă. O lume a fotbalului în care se rulează foarte mulţi bani şi în jurul căreia gravitează prea mulţi interlopi, ceea ce face ca subiectul - fotbalul - să treacă în plan secund.

Ştirile şi talkshow- urile sportive sunt doldora de personaje triste: impresari ciomăgari şi preşedinţi de club agramaţi, introduşi de prezentatoare frumoase, cu număr mare la sutien. Se discută despre nimic. Se bârfeşte. Se face show de prost-gust. Se inventează politicieni. La stadion, multe galerii sunt controlate de mafioţi. Copii talentaţi, dar slabi de înger, ajunşi vedete peste noapte, se dau în stambă prin baruri, cu pipiţe din revistele de sc