Sătul de condiţia de - aşa cum remarcam în comentariul de luni - ţuţări, a cincea roată (alături de UDMR) la căruţa PD-L, preşedintele UNPR, Gabriel Oprea, a avut marţi o tresărire de orgoliu şi, într-o declaraţie virulentă, l-a avertizat pe Boc că, până una, alta, Guvernul său stă în Palatul Victoria datorită voturilor “independenţilor”, care-i asigură majoritatea parlamentară.
Reacţia generalului e de înţeles. El şi colegii lui, care au plecat din PSD şi din PNL nu din motive doctrinare, ci strict personale, nu s-au ales cu mare lucru din mezalianţa cu PD-L. Portofoliul de ministru al Apărării Naţionale, dat lui Oprea, e departe de aşteptările uneperiştilor, între care politicieni consacraţi, ca Marian Sârbu ori Cristian Diaconescu, aveau aspiraţii îndreptăţite de a (re) pătrunde în Cabinet. Dar PD-L, care a înşfăcat cu lăcomie tot, le-a închis uşa şi la recenta remaniere. În plus, promisiunile făcute electoratului, de sorginte social-democrată, ale lui Oprea, legate de temperarea măsurilor de austeritate, ca şi angajamentele lui faţă de starea materială a actualilor şi foştilor oameni în uniformă l-au lăsat surd pe Boc. Colac peste pupăză, uneperiştii mai sunt şi obiect de miştouri printre pedelişti, Radu Berceanu definindu-i săptămâna trecută, în prim Colegiu Director al PD-L, drept “o adunătură de găini venite din toate coteţele, cu un cocoş care nu le satisface”. Pentru Gabriel Oprea şi pentru colegii lui, deja e prea mult.
Mă întreb, însă, de unde această aroganţă dincolo de limită a PD-L, această continuă sfidare a populaţiei şi a forţelor politice, inclu- siv a propriilor aliaţi? Pe ce, vorba Morometelui, “se bazează”? Pe niscaiva “ticăloşii”, pe vreun “Deus ex machina”, în pregătire în laboratoarele de la Cotroceni?
