„Proza mea a ieşit din poezie şi e poezie, operă de imaginaţie. Nimic nu e prea mult aici. Poate că Nimic (dacă o să numesc aşa cartea la care scriu) era necesar, măcar ca o catifea neagră în spatele unor cristale, dar e suficient în direcţia lui. Am să-l termin în lunile de pînă la sfîrşitul anului şi – la sertar cu el!“, „[…] acum sînt convins că drumul prozei mele trece prin poezie şi nu e conceptibil în afara ei. De asemenea trece prin stimularea chimică a uitatului şi dispreţuitului şi părăsitului Imaginar. Şi prin stimularea livrescă a zonelor senzorio-motorii, şi prin anularea magică a celei cu care formezi un singur trup, înghiţirea ei, răstignirea ei, homuncul feminin, pe masa de naştere a emisferelor cerebrale.“ (însemnare din 1992, Mircea Cărtărescu, Jurnal I, 1990-1996). Mircea CĂRTĂRESCU, nimic. poeme (1988-1992), Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 116 p. Cine a citit Jurnalul lui Mircea Cărtărescu de la începutul anilor ’90 îşi putea imagina cum va arăta misteriosul volum de poezie nimic. La 18 ani după aceste însemnări, odată cu apariţia sa, putem avea o imagine clară a acestei cărţi. Cristalizarea sa a însemnat o perioadă de trecere. Este vorba despre timpul scurs între scrierea Levantului şi a Visului (republicat în variantă extinsă ca Nostalgia) şi începerea scrisului la Aripa stîngă, viitorul prim volum al trilogiei Orbitor. Prin urmare, cred că nimic va trebui pus în relaţie cu ceea ce avea să fie viitorul său în ordinea biologică a scrierii şi trecutul său în ordinea publicării, adică none other than Orbitor I, II, III.Orbitor –„poemul“ ideilor vitale Era evident încă din perioada publicării Visului că proza lui Mircea Cărtărescu nu ţinea de ceea ce am putea numi un epic clasic, bazat pe intrigă şi pe inventarea de lumi ficţionale de tipul romanelor-frescă socială, ci mai degrabă de căutarea poetică a timpului pierdut din „poemul-roman“