Cînd spui Mircea Cărtărescu, spui Poeme de amor, Nostalgia, Levantul, Dragostea, Jurnal, Orbitor,Nimic, dar şi De ce iubim femeile, Enciclopedia Zmeilor şiFrumoasele străine. Adică o voce inconfundabilă în literatura română.

Chiar dacă e vară şi mi-ai spus că eşti foarte deconectat, eu am să încep cu o întrebare mai serioasă. Scriitorul din Ruletistul mărturiseşte că şi-a dorit să spună totul despre sine în literatură, dar ştie că asta nu-i decît o iluzie, pentru că pe măsură ce scrii, „imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu“. În ce măsură cuvintele scriitorului dinRuletistul reflectă căutarea ta prin literatură, prin scris? Într-adevăr, şi eu m-am întrebat de multe ori care este motorul intim al scrisului. De ce ar vrea un om să scrie o carte? Din punctul meu de vedere, nu găsesc decît un singur răspuns: ca să se înţeleagă pe sine însuşi. Eu nu cred în cărţile „de subiect“, care reconstituie fapte, care vorbesc despre lumea exterioară decît în măsura în care toate sînt oglinzi care te reflectă pe tine însuţi. Poate şi pentru că am o fire introvertită, am simţit întotdeauna că orice am scris, pînă şi critică literară şi eseuri, chiar şi articole politice, am scris ca să mă înţeleg pe mine însumi. Niciodată nu am priceput ceva despre un lucru pînă cînd n-am scris despre el. Dar, pînă la urmă, să mă exprim pe mine în totalitate în scris a fost – ca tot ce e-n jurul nostru – tot o mare iluzie. Îmi recitesc de cîteva zile jurnalele, începînd cu cel de la 17 ani şi pînă azi. Nu mai înţeleg nimic din viaţa mea. Este exact cum spunea Eminescu: „Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/Încet repovestită de o străină gură,/Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi fost... “. Este exact senzaţia pe care o am recitind acele mii de pagini. Nu-i înţeleg pe adolescentul M.C., pe tînărul de 20 de ani, pe cel de la 35. E ca ş