Puţini mai sunt cercetătorii dispuşi să se aplece asupra textelor vechi şi să realizeze acele lucrări -monografii, ediţii -pe care filologia românească ar fi trebuit să le facă în deceniile trecute, dar care, din varii motive, încă lipsesc.
Un Eugen Munteanu, un Alexandru Mareş, un Gheorghe Chivu, un Viorel Guruianu sunt rarităţi pe ogorul filologic şi, oricum, cu toţii vin din zona disciplinelor lingvistice. În zona literaturii, repertoriul e încă şi mai sărac (în afară de numele profesorului Mihai Moraru, altul nu-mi vine repede în minte).
Iată de ce surpriza întâlnirii cu cartea lui Gabriel Mihăilescu, Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, a fost, pentru mine cel puţin, plăcută. Nici nu-mi pot explica relativa indiferenţă a mediului literar faţă de ea - mai ales a celor care predau literatură veche în multele noastre universităţi! -, altfel decât prin complexitatea materiei.
Cercetătorul se făcuse cunoscut printr-o laborioasă carte despre Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir (Universul baroc al „Istoriei ierogliUce". Între retorică şi imaginar, 2002), recenzată la timpul cuvenit de profesorul Mircea Anghelescu chiar în revista noastră. Însă lectura aplicată romanului lui Cantemir părea că îl va duce pe Gabriel Mihăilescu în altă direcţie, şi anume pe calea deschisă de studiile lui Dan Horia Mazilu şi Eugen Negrici. O şcoală a „contemporaneizării" fenomenului literar medieval, fie prin apelul la istoria mentalităţilor şi imagologie, fie prin lectura în grilă estetică şi/sau stilistică, fie, în fine, prin îmbinarea tuturor acestora într-o perspectivă antropologică.
Noul său volum, intitulat cam baroc Viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Cele mai vechi traduceri, manuscrise şi versiuni. Studii şi texte, merge într-o altă direcţie decât cea prefigurată de volumul de debut. Şi, la drept vorbind, nici nu ar trebui să
