O parte dintre infecţiile urechii la bebeluşi pot fi prevenite printr-un vaccin care îi apără pe cei mici de pneumococ, o bacterie ce cauzează pneumonii, meningite şi otite medii.
Pneumococul (Streptococcus pneumoniae) este agentul bacterian care provoacă cele mai frecvente infecţii severe în copilărie, riscul cel mai mare fiind întâlnit la copiii cu vârste sub doi ani. Infecţiile apar când acest streptococ infectează organe precum creierul sau plămânii copiilor.
Mai exact, pneumonia pneumococică (pneumonia acută) are o mortalitate de 10 până la 20 la sută în rândul copiilor până în doi ani. Pe de altă parte, pneumococul poate produce şi infecţii care nu ameninţă viaţa, dar care au impact major asupra calităţii vieţii bolnavului, printre care unele afecţiuni neurologice sau hipoacuzia.
Unele studii arată că otita medie cronică, dacă durează mai mult de trei luni, poate determina, în 70 la sută din cazuri, probleme de auz.
Pneumococul, ştiut din 1881
Pneumococul a fost izolat ca specie încă din 1881, când a fost demonstrată şi implicarea lui în apariţia pneumoniei. Tot atunci au început şi primele experimente pentru producerea unui vaccin. Iniţial au fost create vaccinuri corpusculare, adică vaccinuri care conţineau pneumococul mort.
Ulterior, s-a trecut la vaccinuri celulare, care conţineau pneumococi inactivi, iar acest tip de imunizare, experimentat pe minerii din Africa de Sud, s-a dovedit mai eficientă decât prima formulă de vaccin. În 1900 s-a descoperit că există mai multe serotipuri de pneumococi şi că vaccinarea cu un anumit serotip nu protejează împotriva infecţiei cu alte serotipuri.
Pentru protecţia adulţilor, din anii '80
Primul vaccin polizaharidic capsular fracţionat (care acoperă 14 serotipuri de pneumococ), a intrat în uz în anul 1977, fiind urmat în scurt timp (1979) de introducerea vaccinurilor
