Am mai scris, în urma cu destul de mulţi ani (în România literară, nr. 10, 1994) despre folosirea improprie a verbului a remania în vocabularul politic actual.
Lucrurile nu s-au schimbat în bine, între timp; dimpotrivă, aşa cum se întâmplă de obicei, abaterea s-a stabilizat, vorbitorii s-au obişnuit cu ea şi extinderea semantică tinde să fie acceptată. Abuzul constă, în acest caz, în folosirea unui verb care are drept obiect întregul (este remaniat, de exemplu, un guvern) pentru a denumi acţiunea asupra părţilor acestuia (ar fi „remaniat" un membru al guvernului). Argumentul esenţial pentru a păstra sensul de dicţionar al verbului a remania (în DEX: „a face modificări în organizarea unei instituţii, în compoziţia unui guvern etc.") este unul etimologic: verbul românesc a fost împrumutat din franceză, unde remanierînseamnă „apporter des modifications plus ou moins importantes à un ensemble" (Trésor de la langue française informatisé). Deplasarea semantică este explicabilă (nu şi acceptabilă), pentru că reprezintă un mijloc de scurtare şi de specificare a expresiei: remaniatul este cel „schimbat prin remaniere". Într-o ştire despre remanierea guvernului, ar putea fi însă foarte uşor folosiţi alţi termeni, mai potriviţi şi nicidecum ambigui, în context; s-ar putea vorbi pur şi simplu despre miniştri înlocuiţi, schimbaţi din funcţie, îndepărtaţi din guvern etc.
Asocierea verbului la participiu cu un individ izolat din întreg nu e o tendinţă care să se manifeste şi în franceză; unicul exemplu pe care l-am găsit, pe internet, e pus cu grijă între ghilimele: „à gauche, Upio Kakura, le ministre «remanié» des Droits humains" (Congo indépendant, 23.02.2010). În schimb, în presa românească, exemplele sunt cu miile; recenta remaniere guvernamentală a fost reflectată de televiziuni şi de cotidiene prin titluri ca „Dumitru, remaniait' (realitatea.
