Ne traversează viaţa o puzderie de cunoştinţe, o mână de amici, dar rămânem, spre finalul existenţei noastre, cu unul sau doi prieteni - şi asta dacă suntem nişte oameni fericiţi.
De ceva vreme, aş zice de o bună bucată de vreme, telefoanele mele sună rar, din ce in ce mai rar, emailurile sunt spam-uri, viruşi, oferte şi multe încercări de escrocare (cum sunt cele care mă anunţă că aş putea intra în posesia unei sume colosale cu atât de puţin efort: să trimit datele personale şi un număr de cont), ieşirile la o terasă sunt planificate, punctuale ca o obligaţie de serviciu (multe dintre ele chiar asta fiind).
Conjunctura socială, vremurile pe care le trăim nu încurajează gratuitatea dialogului, gesturile fără pragmatism. Sărăcia sufocă entuziasmul, bucuria de a te lega emoţional de alţi oameni, strânge de gât pornirea din inimă şi lasă loc liber raţionamentelor logice: nu numai mesajul are o funcţie practică, dar şi fiecare cuvânt este ales pentru a potenţa, pentru a maximiza realizarea scopului.
M-am obişnuit cu aşa ceva. Ţin telefonul mobil pe silent, iar "fixului" abia îi mai aflu utilitatea după ce şi mama s-a stins, computerul mă fereşte de pălăvrăgeală, primind sau trimiţând mesaje cât mai scurte, la obiect, încheiate cu formule convenţionale. Toate acestea sporesc pustiul din juru-mi, fără să îmi creeze stări de frustrare şi de revoltă. Dimpotrivă, viaţa pare un picuţ mai liniştită, mai bine tocmită, ferită de surprize, deci de aşteptări entuziaste sfârşite în gol. Mă aflu mereu în postura naratorului din "Craii de Curtea-Veche" care doar văzând slova de pe scrisoarea abia primită ştie ce conţine aceasta. Sunt convins că şi reciproca e adevărată şi în multe cazuri adresanţii misivelor mele ştiu de dinainte ce conţin ele.
Acesta e cercul de cunoştinţe şi el restrângându-se parcă zi de zi: oameni care au nevoie de tine sau tu de ei. R
