Am stat frumos şi am urmărit telenovela. Scenariul bine ştiut. Plictisitor chiar. Ce să scrii?, ce să mai spui?, totul era atît de previzibil. Invitaţi care mai de care, de la Roşca Stănescu şi Chiriac, la C.T.Popescu, trecînd prin Diaconescu.
De ce nu se scrie nimic pe Vox despre Vîntu, a fost prima întrebare? Întrebare inutilă, colegii mei de Vox fac chiar tot ce doresc, nu le spune nimeni ce, cînd şi cum să scrie. Dar pentru prima oară am simţit că fac parte dintr-o comunitate: pentru că mulţi au gîndit probabil la fel ca mine, hai să vedem şi nişte fapte, să aşteptăm ceva mai multe date, să ne asumăm că întîi filtrăm evenimentele şi apoi scriem. Pentru mine ziua de ieri a fost indiciul clar că Vox e un experiment reuşit.
Să trecem deci, ceva mai puţin isterizaţi decît ziarele şi televiziunile, prin aceste ultime 24 de ore şi să punctăm nişte lucruri. arestarea lui Vîntu a pus definitiv ştampila pe lupta politică din România: avem şi am avut de a face cu un soi de bande rivale de gangsteri care se bat pentru teritoriu. Declaraţia lui SOV despre momentul cînd “Băsescu va pierde în sfîrşit o bătălie” a fost de-a dreptul luminoasă: e ca-n gangs of New York, se fac două trupe care se bat pînă la moarte. Azi pierde unul, mîine altul, dar amîndouă se bat pentru acelaşi gen de influenţă. Am mai scris despre asta, dar merită tot timpul subliniată: au ajuns mogulii să lupte pentru libertatea de expresie. Îmi place să-l numesc sindromul “Larry Flint”: lupta pentru libertate de expresie se duce cu mulţi bani obţinuţi îndoielnic. N-ai bani? Libertatea devine un lux stupid. S-au strîns ieri pe la televiziuni toată floarea revoltată care apărea şi la arestările lui Gigi Becali, Patriciu etc. Unii cu discursul raţional: şi anume că s-a ajuns la o limită cu justiţia televizată şi cu folositul probelor din dosar pentru a stabili agenda presei. Alţii, cei mai mulţi,
