Manuel Bandeira -„cel mai brazilian dintre poeţi": în orice caz, unul dintre cei mai paradoxali. Iată acum şi al treilea paradox, cel mai spectaculos, întruchipat de el.

Ameninţat cu dispariţia încă de cînd avea 18 ani, a ţinut în frîu boala pînă la 82 (da, pînă la 82), cînd se retrage din scenă exact ca un om care ar fi fost perfect sănătos toată viaţa. Unica temă a poeziei sale a rămas însă cea care i s-a impus cu forţă din fragedă tinereţe - finitudinea existenţei umane şi încercările omului de a face faţă acestei unice probleme cu adevărat grave. Zecile de procedări prin care omul răspunde provocării esenţiale formează conţinutul poemelor lui Manuel Bandeira, fie că ele se prezintă sub aparenţe comice, senine, angoasate sau tragice. O viaţă întreagă de chin interior ia, în poemul Testament, de exemplu, formă ludică, de glumă funambulescă:

Criou-me desele eu menino, Para arquiteto meu pai. Foi-se-me um dia a saude... Fiz-me arquiteto? Năo pude! Sou poeta menor, perdoai! Ceea ce pe româneşte ar putea suna cam aşa:

M-a crescut tata de mic Ca să ajung arhitect. Însă m-am îmbolnăvit... N-am mai ajuns arhitect! Ci doar - şi vă cer iertare - un poet minor!

Cînd scria poezia de mai sus, după ce trecuse bine de 50 de ani, Bandeira nu mai era de mult un „poet minor". De fapt, poet minor n-a fost el niciodată.

Suita de accidente existenţiale trăite de Bandeira nu ar fi fost însă de ajuns; a trebuit ca poezia lui să posede şi o vibraţie cu totul specială. Poetul care a trăit ani lungi cu sabia lui Damocles deasupra capului, începînd să spere în vindecare abia după ce trecuse bine de 40, n-a avut de partea lui doar asumarea pariului grav cu destinul; boala nemiloasă a făcut involuntar şi o faptă bună - a trezit latenţele poetice dintr-o conştiinţă ce nu şi-ar fi cunoscut altfel niciodată adevărata voc