Cred că nu se ştie cu exactitate când a apărut „vindecătorul“, respectiv medicul… Dar, având în vedere că încă de la ajutorul dat fiinţei umane să vină pe lume şi până la alinarea ultimului suspin, el este cel care îşi asumă responsabilitatea acestei misiuni, medicul a devenit indispensabil. Nu ştiu dacă, atunci când hotărăşte să devină medic, tânărul percepe foarte clar adevăratele dimensiuni ale carierei sale, de la latura pur ştiinţifică până la cea morală, etică, sau la cea socială. Foarte probabil că nu. Însă are tot timpul s-o facă – dacă o va face – o viaţă întreagă. (...)

Înveţi câte ceva în fiecare secundă pentru că ai de trecut nenumărate praguri profesionale de instruire şi pentru că experienţa ta este în perpetuă mişcare. Niciun organism nu este identic cu celălalt, nicio abordare de diagnostic sau terapeutică nu poate fi sută la sută planificată sau cuantificată. În profesia de medic, ca şi în cea de părinte, nu-ţi iei vacanţă „totală“, niciodată. Oriunde ai pleca, dacă e nevoie de tine, vei fi acolo unde pregătirea medicală te solicită, iarnă sau vară, zi sau noapte. Cel puţin aşa face cel cu adevărat dăruit pentru această profesie, foarte grea din punctul de vedere al costurilor mentale şi fizice, dar cu adevărat binecuvântată prin răsplata de suflet pe care ţi-o aduce. La doctor te duci cu sfială şi cu încredere. Sfiala o aduce însuşi statutul pe care-l presupune titlul de doctor, de importanţă fundamentală în viaţa societăţii. Omul are tot timpul nevoie de profesionalismul şi de sacrificiul tău, iar dacă răspunzi cerinţelor sale cu competenţă şi bunătate, te vei înscrie de drept, pe tăcute, dar sigur, în rândul liderilor recunoscuţi ai comunităţii. Încrederea nu va veni de la sine, doar pentru că eşti medic, ci pe măsură ce vei demonstra practic, în activitatea de zi cu zi, că eşti demn, profesional şi moral să porţi halatul alb.