ON-LINE

Economia se prăbuşeşte. Nu sînt bani la pensii şi la şomaj. Spitatele sînt în pragul falimentului. Creditele externe ale statului cresc necontenit. Guvernul loveşte în liderii de opinie, zeciuind micile venituri pe care le au. Ei atacă zilnic autoritatea statului. Şi o şubrezesc. Populaţia, ca un efect de domino, e aproape de disperare. Preşedintele se scobeşte în urechi. Cu beţişorul. Toţi sînt în prag de revoltă. Antreprenorii promit că vor eluda taxele. Şi asta în timp ce marii evazionişti stau cu guvernanţii la masă.

Cine are interesul ca românii să-şi ia cîmpii? Peste tot se vorbeşte doar de dispreţul statului faţă de contribuabili. Unii plătesc cu vîrf şi îndesat şi alţii se lăfăie de pe urma contractelor cu autorităţile publice. Nici o autoritate nu se îndreaptă spre recuperarea marilor creanţe. În lumea business-ului a apărut o modă. Cea a insolvenţei. Procedura e simplă. O firmă se umple de datorii la terţi sau la stat şi apoi îşi anunţă incapacitatea de plată. Patronul aduce evaluatorii, care găsesc praful de pe tobă. Capitalul s-a mutat demult în paradisuri fiscale. Şi atunci de ce să plătească un creator, un om de artă, un scriitor, un jurnalist, angajat într-un loc, de trei, sau patru ori CAS-ul? Se bucură de privilegii în spitalele româneşti? Pot ei avea tratamente în plus faţă de cei care nu au plătit niciodată taxe, dar pretind drepturi? Cineva e interesat de disoluţia statului. De trecerea în derizoriu a oricărei forme de normalitate. Mulţi gîndesc aşa: „dacă toţi cei care au tras statul în piept îi doare în bască, eu de ce aş plăti?“

În oraşul meu există o echipă de fotbal de suflet. Patronul acesteia, Marian Iancu, e un model de învîrteală. Pe vremuri, stăpînii săi de la RAFO devalizau statul. Încasau banii de pe benzină, dar uitau să plătească TVA-ul, accizele, taxele de drum, cuprinse în pr