A străbate ţara noastră-n lung si-n lat ţine de sensul pur si nealterat al cuvîn-tului „aventură". Ore si ore ca să ajungi de ici, colo, în fond, pentru că distanţele nu depăsesc cinci sute si ceva de kilometri.

Neavînd autostrăzi, neavînd drumuri şi poduri, neavînd bun simţ şi respect, calcule nu se pot face. Nu poţi conta în nici un fel pe timpul tău. Ceilalţi îşi bat joc de el, de tine, de bani, de orice drept pe care s-ar cuveni să-l ai ca cetăţean. E caraghios de-a dreptul să îndrăzneşti să-ţi faci un program. Nu ai nici cea mai mică şansă să-l respecţi. Acum cincisprezece ani făceam o oră jumătate, cînd mă leneveam la volan, pînă la Sinaia ca să asist la activităţile Academiilor de Teatru din lume. Acum... imprevizibilul absolut. Acum cincisprezece ani, cînd mergeam spre Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, nu-mi lua mai mult de cinci ore ca să ajung. Astă primăvară am făcut opt. Cu un şofer profesionist. Tot astă primăvară am plecat spre Odorheiu Secuiesc ca să văd la Teatrul „Tomcsa Sandor" un spectacol selecţionat pentru Festivalul Comediei, este vorba despre „Şi cu violoncelul ce facem?" al lui Matei Vişniec, pus în scenă de Zakarias Zalan, un foarte tînăr absolvent de Regie la Bucureşti. Am ales trenul. Greşit!... Am cumpărat bilet la tren intercity, clasa întîi, pe ruta Bucureşti-Sighişoara, ca să stau în tihnă la taclale cu Sanda Manu, pe care nu o văzusem de mult. Nimeni, dar absolut nimeni din funcţionarele de la ghişeu nu mi-a dat o informaţie minimă şi necesară că trenul are ore întîrziere din pricina unor lucrări care nu se mai termină. Nicăieri nu exista un afiş explicativ. De unde să înţeleg, oare, că linia este în construcţie, că se reamenajează, reabilitează sau ce se întîmplă cu adevărat de drumul devine un coşmar? Dacă trenul intercity merge ca o mocăniţă, de ce nu plătim tariful corespunzător mocăniţei, cu diferenţa de clas