Nu era nici marţi, nici o zi de 13, dar încă de dimineaţă simţeam că lucrurile nu aveau să meargă bine deloc. Avocatul m-a anunţat în ultimul moment că nu poate veni cu mine la proces, un fleac, să nu-mi bat capul, o să scap uşor dacă le repet întocmai ce mă învăţase el să spun, doar că asta mi-a mărit şi mai mult anxietatea. Nu dormisem aproape toată noaptea gândindu-mă la ciocănaşul judecătorului care avea să pocnească lemnul biroului său somptuos: Guilty! Vinovat! Şi Dumnezeu ştie ce avea să urmeze. Nu de-asta venisem eu în America.
Spre dimineaţă se pare că aţipisem totuşi. Se făcea că judecătorul avea un cap uriaş de pasăre de pradă, stătea deasupra mea şi de la înălţimea biroului său scotea flăcări pe nări şi mă lovea cu ciocul tare ca piatra în vârful capului. M-am trezit cu o migrenă îngrozitoare, mă durea fix în creştet, m-am pipăit îngrijorată, m-am uitat atentă în oglindă dar n-am văzut vreo urmă lăsată de ciocul justiţiei. M-am rugat în gând mamei mele, trecută de mulţi ani în lumea celor drepţi şi buni, aşa cum fac de fiecare dată când am o problemă, convinsă că morţii dragi ne ocrotesc de acolo unde încetează toate durerile şi întristarea. Apoi am început să aleg cu grijă în ce aveam să mă îmbrac, repetând continuu în minte textul pe care avocatul îmi spusese să-l învăţ pe dinafară şi să nu mă las intimidată, şi ei vor să scape cât mai repede de toţi infractorii ăştia care le umplu zilnic sălile de judecată.
Un fior rece pe spira spinării. Sunt un infractor, deci. În America lucrurile se iau în serios iar cuvântul crimă abundă. Crimă e şi când omori, şi când înşeli, şi când furi, şi minciuna e o crimă. Ce să mai vorbim de cazul meu! În cele din urmă m-am hotărât la o rochie sobră şi impersonală, dreaptă şi simplă, nici lungă nici scurtă, într-o culoare cenuşie suficient de spăşită. Pantofii i-am ales pe măsură. M-am gândit că arăt ca o
