Nu există guvernare bună cu rezultate proaste sau invers. Pomul se cunoaşte după roade.
Nicio justificare, nicio analiză, nicio încriminare nu pot contrabalansa cea mai simplă şi mai banală constatare: că în România e rău şi din ce în ce mai rău. Şi nici măcar nu putem spune că ne e rău acum pentru ca mai târziu să ne fie bine. Nu, e o stare de rău fără speranţă de refacere, ca răul unei boli incurabile.
Cu atât mai tragică şi mai debusolantă e amintirea faptului că actualul preşedinte a câştigat cândva alegerile cu deviza "Să trăiţi bine!". Ce ironie amară, ce baie de umilinţă după victoriile de altădată!
Era de o mie de ori mai bine ca preşedintele Băsescu şi PDL să piardă ultimele alegeri, şi ca Emil Boc să nu mai aibă ocazia unei noi guvernări. Azi ne-am fi păstrat măcar o brumă de speranţă. Din păcate, însă, noi toţi, cei care am crezut în posibilitatea reformării instituţionale a României de către puterea actuală şi în eradicarea sistemului corupt care face legea la noi de douăzeci de ani încoace, trebuie să ne recunoaştem eşecul. Pur şi simplu, cele mai evidente realităţi nu ne mai permit să credem altceva şi altfel.
Doctrina Băsescu, normală şi validă în principiu pentru o ţară europeană, a eşuat fără drept de apel în condiţiile României concrete. Nu ne rămâne decât să admitem că această doctrină nu este validă pentru România.
Situaţia de astăzi îmi aminteşte (fără ca analogia să fie, fireşte, totală) de cea a regimurilor fanariote din secolul al opt sprezecelea. Acele domnii, cărora le-am păstrat o amintire nefastă şi de care legăm cele mai multe rele din trecutul nostru istoric, au fost totuşi iniţial (şi în intenţiile domnitorilor) regimuri reformiste.
Ele au urmărit iniţial modernizarea ţărilor româneşti, dar fiscalitatea împovărătoare şi corupţia pe măsură au ucis în faşă bunele inte
