Cu ceva mai bine de un an în urmă, am fost rugat să scriu despre cum văd eu Bucureştiul, în cadrul unei anchete la care au răspuns mai mulţi jurnalişti, scriitori etc. Mi-am adus aminte de textul de atunci citindu-l, azi, pe colegul şi amicul Costin Ilie. Mi-am zis că puţină nuanţare nu strică. Pentru binele presei şi, implicit, al dumneavoastră, cei care ne citiţi.
Când am fost rugat să scriu despre Bucureşti, prin nu ştiu ce joacă a sinapselor, gândul mi-a zburat instantaneu la scamatoria aceea pe care o savuram în liceu, despre cum să scrii o poezie dadaistă. Varianta Tzara. Textul suna cam aşa: „Luaţi un ziar. Luaţi nişte foarfeci. Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră. Decupaţi articolul. Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac. Scuturaţi uşor. Scoateţi apoi fiecare tăietură una după alta. Copiaţi cu conştiinciozitate în ordinea în care au ieşit din sac. Poemul o să semene cu dumneavoastră….”
Bucureştiul nu seamănă cu dumneavoastră. Aş spune chiar, că nu seamănă cu nimeni. E atât de pestriţ, încât pare lipsit de identitate. Dar tot un soi de poezie dadaistă rămâne: fără prea multe reguli, cu destul absurd şi cu contraste izbitoare.
Să le luăm pe rând.
Regulile. Când am venit în Bucureşti, în 2004, un amic de-al locului, bucureştean get beget, crescut în Piaţa Universităţi, mi-a atras atenţia: „Ai grija, e o şcoală a vieţii a naibii de grea. No rules!”. I-am ascultat sfatul, dar cu o lejeritate curat bucureşteană. După aproape cinci ani de stat în Bucureşti, pot să confirm că, da, sfătuitorul mei îşi cunoaşte concetăţenii, relaţiile umane sunt deseori diabolic de complicate. Pentu că nu poţi să anticipezi. De la circulaţia în trafic, la etica muncii sau serviciile publice. Aproape că nu există gest sau vorbă, care să
