Convertirile religioase nu rabdă imboldul histrionic de paradă teatrală. Petrecîndu-se în ascuns, ele se nasc dintr-o conversie, adică din schimbarea direcţiei unui sentiment.

E ca şi cum, îndreptîndu-ţi atenţia în altă parte, simţi că şirul zilelor curge sub bolta altei perspective. Din acest motiv, o convertire se sprijină pe o răsturnare de optică, adică pe o ruptură sufletească, caz în care credinţa, ca să apară, trebuie să fie precedată de o zdruncinare. Cu alte cuvinte, nu există convertiri blînde, adică alunecări duioase în starea de graţie a degustării divine. Fără o răscolire de esenţă traumatică, fără o exasperare sau o suferinţă în urma căreia să simţi cum, sub unghi lăuntric, viaţa nu mai poate fi ca înainte, fără o astfel de clătinare, solzii de pe ochi nu cad. De aceea, condiţia convertirii e scrîşnirea, indiferent că e una extatică, provocată de o revelaţie, sau una dureroasă, pricinuită de o nenorocire.

Prin urmare, nimeni nu ajunge să creadă din senin, în virtutea unei facultăţi cu care s-a pomenit din născare. E nevoie de o dospire care să ducă la ivirea unei stări de care nu te credeai capabil, numai că dospirea are nevoie de un ferment, iar fermentul în cauză nu e dintre soiurile pe care organismul le produce de la sine. Pe scurt, credinţa nu e un sentiment fiziologic, aflat în prelungirea firească a metabolismului sufletesc, ci o reacţie de apărare la un factor deconcertant: se strică ceva în relaţia cu lumea şi atunci începi să crezi. Cei care susţin că au crezut de cînd se ştiu şi că nici o clipă din viaţa lor nu s-au simţit lipsiţi de această emoţie, confundă reveria pe seama divinului cu intuirea esenţei lui. A visa la Dumnezeu e altceva decît a-i presimţi prezenţa. A tînji după Domnul e altceva decît a-l trăi. Fără unul din atributele pomenite de Rudolf Otto în marginea elementului numinos - mysterium tremendum