A devenit un loc comun ca atunci când Parchetul orchestrează o reţinere spectaculoasă a unui VIP, acesta să ridice mâinile încătuşate pentru a fi bine văzute de presă şi să transmită dedicaţii către cel de care este sigur că se află la originea acestor acţiuni: Traian Băsescu.

A făcut-o Patriciu, au făcut-o Iacubov şi Sechelariu, a făcut-o Voicu. Într-un fel, a repetat-o şi Sorin Ovidiu Vântu, chiar dacă poliţia nu apucase să-l doteze cu cătuşele tradiţionale. Întâmplător sau nu, cu toţii au fost, în diferite etape ţinte ale atacurilor preşedintelui, finalizate aproape logic – pentru o mare parte a opiniei publice – cu acţiuni ale justiţiei.

În cazul lui Vântu lucrurile sunt oarecum diferite. Dacă cei citaţi s-au plasat clar pe o baricadă opusă preşedintelui, fie într-un partid rival, fie într-o grupare adversă, Vântu a dansat pe sârma subţire a unei relaţii incerte. În prima parte a mandatului său prezidenţial, Băsescu a încercat să facă din Vântu un aliat, împotriva „mogulului” imoral Voiculescu. A făcut-o cu discreţie, iar relaţia nu a devenit publică decât atunci când Vântu a anunţat că va face dezvăluiri despre întâlnirile lor clandestine prin diferite parcări. A fost trecut în tabăra adversă a „mogulilor răi” în campania electorală, când a fost clar că nu va putea beneficia de sprijinul grupării sale de presă. Demonizarea sa a devenit totală odată cu întrebarea pe care candidatul Băsescu i-a adresat-o candidatului Geoană în legutură cu locul în care-şi petrecuse seara din ajunul confruntării.

Odată cu degradarea tot mai accentuată a situaţiei politice şi economice şi cu acutizarea criticilor venite din partea presei, grupul lui Vântu a devenit ţinta numărul 1 a acţiunilor de retaliere. Semnalul a fost dat de ordonanţa referitoare la drepturile de autor, care avea rolul să provoace revolta angajaţilor pe care urma să-i afecteze, cei mai numeroş