● The Karate Kid (SUA, 2010), de Harald Swart.
Critica de film occidentală s-a obişnuit să-l descrie pe Jackie Chan ca pe un Buster Keaton sau ca pe un Harold Lloyd asiatic şi, într-adevăr, în momentele de vîrf ale filmelor lui bune (cele mai multe datînd, aproximativ, dintre anii 1978 şi 1996, de la Maestrul beţivI la Prima lovitură a lui Jackie Chan), el nu e cu nimic mai prejos decît Lloyd. De altfel, în Proiectul A (1983), el reconstituie la un moment dat faimoasa imagine cu Lloyd agăţat de ceasul din turn; şi, în acelaşi film (căruia îi semnează şi regia), pune în scenă o minunată urmărire pe biciclete printr-un labirint de străduţe. În timp ce trece în goană pe lîngă o casă, Jackie ciocăne uşor la fereastră, care se deschide în urma lui, la timp ca să-l răstoarne de pe bicicletă pe unul dintre urmăritori: un gag perfect în spiritul lui Keaton. Ce să mai zic de o secvenţă ca aceea din Armura Domnului II (1991, regizat tot de el), în care încearcă să se lupte cu cineva în bătaia curentului creat de o elice imensă? Curentul îi îndoaie pe cei doi combatanţi cînd în faţă, cînd în spate, pînă cînd corpurile lor alcătuiesc unghiuri de 450 cu solul, îi lipeşte unul de altul nas în nas şi frunte în frunte – pe scurt, un balet burlesc de mare fantezie. O dată la cîteva luni, simt nevoia să văd cîte un film de-al lui Chan, în primul rînd ca să-mi limpezesc ochii după scenele de acţiune mediocru regizate ale cîte unui film hollywoodian cu pretenţii (ca Inception) şi în al doilea rînd pentru că sper ca la un moment dat să fiu în stare să spun lucruri mai precise despre arta lui, care e pe cît de accesibilă, pe atît de greu de analizat, deşi merită o analiză filmologică: nu numai fantezia acrobatică e remarcabilă în acele secvenţe, ci şi luciditatea construcţiei lor cinematografice (împărţirea în cadre, alegerea unghiurilor de filmare).
DE ACELASI AUTOR Pi
