Spuneam în articolul din numărul trecut că Nicolae Manolescu m-a îndemnat să scriu amintiri despre cele mai vechi lecturi, cum el însuşi a făcut-o, atât de atrăgător, în Viaţă şi cărţi.

Tot acolo vorbeşte despre „talmeş-balmeşul" lecturilor din copilărie, ceva ce nu se poate evita, dacă este să mă iau şi după experienţa mea în domeniu. Voi spune aici şi despre ea câteva lucruri.

În fond în ce a constat acel talmeş-balmeş al primelor mele lecturi şi cum am ajuns la el? O bibliotecă propriu-zisă în casa părinţilor mei nu a existat, încropin-du-se una abia după ce am devenit eu cititor de cărţi. Locuiam împreună cu bunicii materni, iar de citit în familie citeau mai ales femeile, adică mama şi bunica. Citeau romane, la întâmplare, cumpărate sau, cele mai multe, împrumutate. Bunicul şi tata citeau în special ziare, dar tata, după ce m-am alfabetizat, s-a îngrijit să mă aprovizioneze cu cărţi, îndemnându-mă să le citesc. Aproape zilnic îmi aducea cărţi. Am mai vorbit despre asta în Amintiri şi portrete literare. Tata era librar, ceea ce l-a făcut să trăiască fizic, pot spune, într-o lume de cărţi.

Şi nu numai fizic, ci şi sufleteşte. El nu avea multă instrucţie dar îi preţuia pe cei care aveau. Venea în legătură cu oameni care citiseră mult, care iubeau cărţile, cu profesori şi alţi intelectuali din oraşul nostru, frecventatori ai librăriei. În ei tata vedea modele de urmat pentru mine. Îi consulta, cred, în privinţa celor mai potrivite cărţi pentru copiii de vârsta mea. După o vreme am început eu însumi să-mi procur cărţi, înscris la biblioteca „Armencea" şi apoi la aceea care primise la Brăila numele lui Mihail Sebastian. Împrumutam cărţi luându-mă după ce citeau unul sau altul. Şi mai târziu, elev la „Bălcescu", m-am înscris la biblioteca liceului, încă neepurată. Poate că nu am ales totdeauna bine ce să citesc, poate că