Cerc şi Punct
de Gheorghe Grigurcu, Editura Alfa, Iaşi, 2010
Gheorghe Grigurcu este, poate, cel mai important critic literar de poezie din România şi unul dintre poeţii-unicat ai literaturii române. Aplecat în mod egal spre comentariul cărţilor de poezie şi al poeziei înseşi, a publicat începând cu 1968 (când debuta cu volumul de versuri „Un trandafir învaţă matematica“) aproape 30 de volume de versuri şi tot atâtea de critică literară, dialoguri şi eseuri. Locuieşte de ani buni la Târgu Jiu, deşi s-a născut la Soroca, în Basarabia, şi a dorit să vieţuiască la Cluj. Oraşul de adopţie este pentru importantul scriitor un topos amar, revenind adesea în versurile sale ce poartă patina unui exil interior, ca altădată Ovidiu la Tomis.
Despre poezia sa au scris importanţi critici literari români, din varii generaţii: Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, Marian Popa, Ion Pop, Barbu Cioculescu sau Tudorel Urian (care prefaţează şi placheta de care mă ocup). Nicolae Manolescu îi consideră poezia ca fiind „originală“, „pură“, „de o mare densitate“, în timp ce Marian Popa îl califică în „Istoria literaturii de azi pe mâine“ drept „unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei sale“. Placheta (33 de poeme) publicată recent la Editura „Alfa“ din Iaşi, în cadrul unui proiect iniţiat de poetul Nicoale Panaite, este tipică pentru poezia sa în întregul ei. Avem aici poeme care îşi trag seva dintr-o încordată meditaţie asupra lumii şi a invizibilelor pe care poetul le scanează cu atenţie sporită. Grigurcu mi se pare, în poezie, omologul lui Radu Petrescu, rafinatul prozator, printr-o încordată scrutare a Frumuseţii, care este Adevăr. Poetul deambulează kavafian printr-o Alexandrie imaginară, invadat de un presentiment al tragicului care se ascunde în „măştile sclipicioase ale carnavalului / pe care le adună vidanjorii“. Cu acel mod al său de a fi, r
