Sunt cărţi de citit seara, ca să te linişteşti sau să visezi frumos, cărţi de citit ziua, în cursul săptămânii, din care afli noutăţi, te documentezi, capeţi idei, capeţi curaj şi sunt cărţi de duminică. Cu acestea din urmă îţi îndestulezi sufletul, capeţi încredere în tine şi în semenii tăi, te simţi mai iubitor şi mai bun. Cărţile lui Vasile Ilucă, picturale, dialogale – dialoguri în căutare veşnică de adevăr, de bine, de frumos, sfaturi de taină cu toţi din toate timpurile, cu contemporanii dar şi cu înaintaşii, cu personaje reale sau imaginare, cu alţii şi cu sine însuşi – vădesc, printre altele, o nepotolită sete de imagine (pentru că autorul e pictor, adică profesionist, sau pentru că vizualul e minunea şi misterul mereu nedezlegat al lumii?), sunt un fel de cronici ciudate, concomitent ale prezentului şi ale viitorului, prin felul în care pun trecutul la lucru. (...)

Comunicare de adolescent îndrăgostit, de copil plin de candoare, amintindu-ne de Brâncuşi care spunea: „Când nu mai eşti copil, ai murit demult“, Vasile Ilucă exprimă în scrierile lui – rarităţi exotice pentru lumea de azi: bun-simţ şi sfială. În „Tristeţi învinse“, din anul 2002, zâna florilor îl întreba: „Dacă le iubeşti, de ce le rupi ?“ Reacţie sfielnică de neuitat: „În clipa în care privirea mea a întâlnit ţăndările de cer din ochii frumoasei zâne, am fost pe punctul de a scăpa din mâini buchetul uriaş de flori de câmp.“ Dar gestul de a-şi publica numai produsele propriei sensibilităţi şi visări i s-a părut, probabil, autorului, la un moment dat, prea îndrăzneţ (Mama îi spusese „Dragul mamii, să ai grijă când ieşi în lume, să fii cuviincios, să asculţi vorba celui mai bătrân ca tine, să nu te cerţi, să te ţii de cuvânt când ai promis ceva, să, să...“) şi în 2005, volumul intitulat „Punctul pe ...i“ citează bogat spuse şi scrieri ale „mai bătrânilor“ înaintaşi (iată, de p