Înainte de a reveni, după această amplă paranteză, la uneltele de cronicar literar, cîteva consideraţii despre „revizionismul est-etic“ se impun, cred, ca o addenda la cele scrise în episoadele anterioare. Nu trebuie să-l citeşti pe Derrida pentru a observa că, atunci cînd te opui programatic şi vehement unui Sistem, unei ideologii sau unei concepţii dominante, rişti să interiorizezi pe dos „schema“ mentală pe care o conteşti. În cazul de faţă – reducţionismul maniheist, inchizitorial, orwellian, fie el şi într-o variantă soft… Or, anormalitatea vieţii literare sub comunism a avut drept corespondent o anormalitate de sens contrar a atitudinii critice (şi, adeseori, a literaturii) din exilul anticomunist, printr-o legătură cvasi ombilicală. Intoxicarea cu maniheism şi logică de front a fost comună ambelor părţi angrenate în acest „război rece“ al politicii şi literaturii. Astăzi, aş spune că principala „vină“ a celor angrenaţi în el a fost de a avea o viziune prea politizată asupra literaturii şi o viziune prea bovaric „literară“ asupra politicului/societăţii. Pierderi şi cîştiguri literare în „Siberia spiritului“ Fapt este că „logica de front“ s-a transformat după 1989 într-o logică de bantustan, potrivit căreia „gruparea X“, „criticul Y“, „scriitorul Z“ deveneau, indiferent dinspre care parte a baricadelor priveai, „nefrecventabili“, ba chiar „compromiţători“ (politic, deci şi literar/intelectual), buni doar de ignorat („să nu le facem reclamă“) sau de luat la ţintă cu arme neconvenţionale, pîndiţi „la cotitură“ ş.a.m.d. Agresivitatea refulată, surdinizată, cu rare răbufniri în afară, din anii regimului comunist, ieşea astfel nevrotic la suprafaţă, cu aceleaşi reflexe condiţionate de apărare şi atac, cu aceeaşi atitudine – suspicioasă pînă la paranoia – de grup ameninţat. Evident, perdantă era, de fiecare dată, literatura. Recitind producţia literară sau crit